Umbrele trecutului nostru

Capitolul 10

Henry își ținea casca sub braț, în timp ce se întorcea de la recepția spitalului, după ce completase formularele necesare. Oamenii îl priveau ciudat, o temere îmbinată cu respect și suspiciune. Se privi și înțelese că echipamentul special pe care încă îl purta îi determina să îl privească așa. Când vine vorba de oameni ca el, de agenți, de soldați, oamenii au diferite reacții. Cei care și-au pierdut pe cineva drag, datorită faptului că oamenii ca el, care sunt responsabili de siguranța cetățenilor, au ajuns prea târziu, îl privesc urât, uneori dur și cu dorință de răzbunare. Cei care realizează că viața unui astfel de agent are atât de puțină fericire în ea, îl privesc înțelegători, uneori cu prea multă milă. Copiii sau adolescenții sunt cei care îl privesc cu ochii măriți, plini de respect și uimire, întorcând capul sau chiar ducându-și mâna la tamplă în semn de salut. Dar, Henry nu știe dacă ar trebui să se simtă măgulit. Nici măcar nu știe căror oameni să le dea dreptate, pentru că nu vrea să simtă mila lor, compătimirea lor, cum nu vrea nici să poarte povara unor misiuni eșuate de care nu a fost responsabil.

Când era mic, îi părea atât de respectabilă munca tatălui său, era mândru de el, știa că avusese aceeași privire și admirație pe care o vedea el azi pe fața copiilor, pentru el. Dar azi, toate acele priviri i se păreau greu de suportat. Nu făcuse nimic demn încă pentru a primi acele priviri. Își lăsă privirea în jos și apăsă butonul liftului pentru a urca la etaj. Ajuns, coti stânga și se îndreptă către salonul unde fusese repartizată acea reporteriță.

Deschise încet ușa glisantă și se apropie de patul acesteia, urmărind și așteptând-o pe asistentă să își termine treaba. Aceasta se întoarse și tresări puțin dând cu ochii de el.

- Ah, mă scuzați, zise Henry, aplecându-și capul în semn de scuze. Nu am vrut să vă sperii.

Asistenta încuviință.

- Situația ei este stabilă și nu e în pericol. Din fericire, rana nu este adâncă, dar trebuie să vă spun că nu a fost departe de moarte. Rana este foarte aproape de artera carotidă și vena jugulară. Uitându-mă la cum sunteți îmbrăcat, sunteți agent, corect?

Henry nu spuse nimic, lăsând tăcerea și observația asistentei să vorbească de la sine.

- Păi, trebuie să afirm că avem agenți capabili, continuă ea. Ar trebui să se trezească în momentul în care se va termina anestezia. Și, cel mai probabil, mâine va putea părăsi spitalul după ultimele investigații.

Zicând acestea, se înclină ușor, apoi plecă lăsându-l pe Henry singur. El se apropie de patul reporteriței și puse pe dulăpiorul de lângă, ecusonul ei. Oare cum de ajunsese în bătaia armelor lor? Era genul de reporteriță care îi plăcea să intre în bucluc căutând știri palpitante? Având în vedere că în spatele ecusonului ei găsise toate informațiile necesare pentru indentificarea ei, probabilitatea ca ea să fie genul care fuge după știrile bune, chiar dacă asta însemna să se expună pericolului, era destul de mare.

Ocoli patul și se îndreptă către fereastră. Cu mâinile în buzunare, se gândea cum va face față situației care îl aștepta după ce va părăsi acest spital. Nu făcuse deloc bine ceea ce făcuse. Cu siguranță, reușise să își supere comandantul de la prima misiune. Făcuse ceva ce niciun agent nu trebuia să facă vreodată. Ceva care îl califica să fie aspru pedepsit. Oare ce ar trebui să spună? Să pledeze vinovat sau să își argumenteze fapta?

Minutele treceau, iar el nu îndrăznea încă să părăsească salonul. Nu găsise răspuns la toate întrebările care îi treceau prin cap. Dar cea mai mare întrebare care rămânea fără răspuns era de ce făcuse asta pentru cineva care nu avea nicio legătură cu el.

- Tu ești acel agent? auzi o voce în spatele lui.

Se întoarse și o găsi pe reporteriță pe jumătate ridicată, sprijintă de pernă și privindu-l.

- Da. Eu sunt.

- Pare că te frământă ceva.

- De când te-ai trezit? zise el, ignornându-i observația.

- Te urmăresc de ceva vreme și după cum îți încordai pumnul am dedus că te frământă ceva.

Henry privi în jos, surprins, și își relaxă pumnul.

- Ce ai căutat acolo? întrebă el.

- Din greșeală.

Henry rîse, punându-și mâinile în buzunare.

- De ce am impresia că o reporteriță nu prea ajunge din greșeală într-un loc care i-ar putea oferi o știre bună?

Na Young întoarse capul în direcția opusă și nu zise nimic.

- Îmi pare rău pentru rana pe care ți-am pricinuit-o, zise el. Dacă nu făceam asta...

- Ar fi tras bărbatul acela, continuă ea.

- O să plătesc spitalizarea.

- O să fi tras la răspundere pentru asta, nu? zise ea, luându-l prin surprindere.

- Ah, nu. Cum să fiu tras la răspundere dacă ăsta e jobul meu?!

Na Young îl fixă cu privirea.

- Poate că eram disperată și creierul meu nu se mai oxigena cum trebuie de la atâta panică, dar știu sigur că nu a fost niciun ordin de-al comandantului pentru a trage.

Henry rămase mască. Cum de știa și cine ar fi crezut că ea chiar mai avea capacitatea să distingă toate astea în momentele alea?

- Nu este un aspect care să te privească sau să te îngrijoreze.

- Atâta timp cât eu am fost motivul pentru care ai făcut asta, mă privește. Dacă nu aș fi fost acolo, nu ai fi fost nevoit să tragi.

- Gândești prea mult, replică el. Apoi, nelăsându-i niciun moment în care să mai zică ceva, continuă. Am apelat deja la numărul scris pe spatele ecusonului tău. Iubitul tău o să ajungă din moment în moment.

Zicând acestea, el se îndreptă către ieșire.

- Nu crezi că e nepoliticos din partea ta să pleci a doua oară fără să te prezinți, agent...? îl opri Na Young.

El se opri. Nu credea că îl va recunoaște după acea zi în care o întâlnise în curtea școlii lui Iseul. Se întoarse către ea.

- Henry, numele meu este Henry.

- Încântată, zise ea, întinzându-i mâna. Chiar dacă deja știi, dă-mi voie să mă prezint. Kim Na Young. Poți să îmi spui Na Young.

Henry se apropie și îi strânse mâna. Na Young îl privea, cercetându-l. Asta îl făcea să se simtă inconfortabil. Pentru că privirea ei nu transmitea nimic din ceea ce transmiteau oamenii în general. Apoi, ea îi zâmbi.

- Mulțumesc, agent Henry.