Umbrele trecutului nostru

Capitolul 5

- Uite aici, zise Daniel punând o bucată de carne în bolul de orez al lui Na Young. Cred că ai alergat mult azi pe holurile liceului ăla disperată să găsești informații relevante.

- Hei, termină cu tachinatul, strigă ea, cu mâncarea în gură.

El îi puse un șervețel în față.

- Nu trebuie să am și resturi de mâncare pe mine. Am destulă funingine.

Na Young îl privi, continuând să mănânce, frustrată că el tot continua să râdă. Aproape că îi venea să ... să...

- Deci, continuă el, ce te-ai gândit să faci cu Bruno?

- Îl las să moară.

- Ce? zise el, oprindu-se din mâncat. Na Young, nu poți face asta! Este personajul meu preferat, sări el.

- Și ce? zise ea, fără să-l privească, mestecând și luând o altă bucată de carne.

- Cum adică „și ce"? Ar trebui să îl salvezi, să îl faci să meargă la întâlnire aceea în care se va întâlni cu Martina și să îi dai un final fericit.

- Aish, Daniel, asta e tipic! Totul e predictibil. Vreau să scriu ceva neobișnuit.

- Și prin neobișnuit înțelegi să omori personajul principal în mijlocul acțiunii?

- Da. Ce scenarist și-a mai omorât personajul principal în mijlocul poveștii? Niciunul. Voi fi prima.

- Ah, te rog, nu e ca și cum ai fi citit toată literatura existentă, ca să știi dacă ești singura sau nu, zise Daniel, încercând să o convingă că omorârea lui Bruno chiar nu e o idee bună.

- Crede-mă, Daniel, habar nu ai ce idei geniale am în cutia asta, zise ea, arătând spre capul ei.

- Nu mă îndoiesc. Dacă toate sunt de genul "Hai să îmi omor personajul principal", atunci nu vreau să le știu, mormăi el, oftând.

- Oh, come on! Nu fii trist. Promit să îi dau o moarte ușoară personajului tău preferat. Un șervețel? îl tachină ea, întinzându-i unul.

Daniel râse. Na Young niciodată nu pierdea mingea aruncată la fileu, mai ales când venea vorba de tachinări. Acea Na Young care părea dezinteresată, dar care aștepta doar momentul oportun să ți-o întoarcă, îi era dragă.

- De ce nu zici nimic? întrebă ea.

- Pentru că mă gândeam.

- La ce?

- La tine, răspunse el, simplu.

- Ce glumă! zise ea, încercând să ignore greutatea pe care ar fi trebuit să o aibă cuvintele astea. Daniel, tu te simți bine azi?

Na Young se ridică peste masă și îi atinse fruntea.

- Da, de ce? se amuză el, privind-o.

- Mhm, nu cred! Pare că ai febră, zise ea, revenind la locul ei. Asta explică de ce vorbești mult și aiurea.

Daniel își aranjă părul de pe frunte.

- Ce e în neregulă cu ce am zis? râse el.

- Aish, de ce te porți ca un copil? Ai noroc că sunt eu. Altă fată ar înțelege altceva din vorbele tale. I-ai putea face inima să tresară, zicându-i asta așa brusc.

- De unde știi că i-aș face inima să tresară?

- Ah, fii serios! Și eu sunt fată! Normal că știu!

- Adică ce vrei să spui este că tocmai ți-am făcut inima să tresară? zise, zâmbindu-i cu subînțeles și privind-o pe sub sprâncene.

- Ce? Cine a zis așa ceva? zise ea, rostind vorbele repede, apoi adăugând: Ah, ce cald s-a făcut aici.

Daniel îi întinse un pahar cu apă.

- Ca să stingi focul din tine! zise, râzând.

- Asta se presupune că e o glumă de pompieri! zise ea, sarcastic.

- Da și nu.

Apoi, întorcându-se către femeia de la tejghea, îi strigă:

- Ajumma, puteți să ne aduceți nota de plată, vă rog?