Andreea

Volumul 2:Cap. 9

Perspectiva Andreei
        Mă trezesc cu o durere de cap îngrozitoare. Nici nu știu ce caut aici, unde sunt, cât e ceasul sau în ce zi sunt. Nici nu știu dacă mai trăiesc și asta e doar momentul in care trec din viata reala in "Rai". Tot ce știu e că, nu mai am lacrimi, oricât as vrea sa mai plang nu am cum, nu am cum. Oricât de mult aș fi vrut să fac ceva sa-l salvez, nu am avut cum. Oricât de mult aș plânge, nu-l readuc la viață. "Poate e încă in coma!! Poate își revine!! Poate e doar un vis!!" degeaba mă gândesc la aceste variante, când eu știu clar că a fost deconectat de la aparate.
          Mă ridic încet de pe betonul rece. "Probabil mama își face griji" zic și mă îndrept spre scări. Urc pe blocul dărăpănat și îmi fac curaj pentru a merge pe margine. Mă așez ușor pe marginea blocului ca sa spun așa, cu picioarele atârnând. Mă uit la priveliste. Nici nu știu unde sunt, sau cum am ajuns aici. Poate m-am drogat, sau poate am băut, sau chiar nu știu ce s-a intamplat. Nici nu mai știu ce am făcut ieri. Poate am plâns atât de mult, încât am ajuns la epuizare. Ceva îmi vibrează in pantaloni. "E telefonul, logic" zic și îmi scot telefonul. Mă uit puțin la imaginea ecranului. Un zâmbet trist îmi apare pe față când văd poza cu el. Deblochez telefonul, iar apoi mă uit la toată lista de apeluri pierdute, toate mesajele și o groaza de alte notificări de pe toate rețelele de socializare. Ultimul mesaj primit mă face să pufnesc în plâns. Stau așa ceva vreme, iar când, in sfârșit adrenalina mi s-a urcat la cap, mă ridic in picioare și sunt gata sa ma arunc de pe acest bloc, sau ce a mai rămas din el.

-STAI!!! ACUM STAI!!

       Se aude o voce și eu mă întorc împietrită spre locul de unde a venit vocea. Mă uit confuza la el, apoi cad la pământ plângând in hohote.

-Te rog să nu plângi!!spune luându-mă in brațe.

-Pleacă!! Te rog sa pleci!!! PLEACĂ DE LÂNGĂ MINE!! Nu vreau sa te rănesc și pe tine!!spun trăgându-ma din îmbrățisarea sa. Nu mai vreau!!! M-am saturat!!zic și ma dau tot mai in spate pana ajung pe margine.

-Știu că esti trista și crezi ca nu vei trece niciodată peste, însă nu trebuie sa faci ceva ce vei regreta și după care o sa plângă toată lumea...Te rog!!! Hai acasă, e mai bine...O sa treacă...spune și o lacrimă i se scurge pe obraz.

      Cu greu mă ridic de jos și sar in brațele sale. Am plecat ușor spre casa. Aparent nu era departe de oraș. In cam o oră și ceva eram in fața cimitirului. Am intrat impreuna cu el și ma indreptat spre mormântul celui ce nu mai e printre noi. Pun o floare și vărs câteva lacrimi care sa fie întipărite pe mormântul său și ma întorc cu privirea la băiatul ce se uita trist la mormânt. Își întoarce privirea spre mine, și îmi zâmbește trist. Ii întorc gestul, doar că ii arunc un zâmbet cu puțin mai mult optimism. Mă bucur enorm de mult ca e in momentele astea este aici, cu mine. Mereu mi-a fost alături și mereu îmi va fi. Îl iubesc si da, nu îmi e rusine sa o zic, de ce mi-ar fi.
          Mă apropii de el și îl strâng ușor în brațe. Imagini de la accident îmi vin acum in minte. Îl strâng mai tare, doar ca să scap de imaginile acelea. Mă desprind din îmbrățișare și mă uit in ochii săi căprui. Ma apropii și îl sărut.

-Ei bine, adio Ștefan!!spun și îmi împletesc mâna cu a lui Cristi. Nu uita că te iubim!!spun și zâmbesc.

                                   The end