Confidentă cu ochii albaștri
De mic copil am iubit marea, am iubit soarele, am iubit nisipul, scoicile. Adoram să simt briza mării şi vântul ce adia prin pletele mele castanii.
Tot ce îmi amintesc de la mama este că am fost născut pe plaja. Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a rostit înainte să se stingă. Acum am rămas doar eu şi marea. Confidenta mea în clipele de singurătate, singura care m-a auzit strigând şi care m-a văzut plângând. O vizitez în fiecare zi, iar ea mă îmbrățișează cu valurile ei agitate. Îi povestesc orice. Lângă mare, mă simt în largul meu. Când o privesc, îmi aduce aminte de mama. O femeie puternică, ce niciodată nu se lăsa bătută. O femeie blândă uneori, iar câteodată, când i se tulburau sentimentele, trata situația cu calm. Îmi aduc şi acum aminte cum pletele ei ondulate zburau în vânt, asemeni valurilor mării. Dar de când mama a devenit îngerul meu păzitor, marea îmi este acum şi casă şi familie, dar cel mai important, confidentă.
Vara, când căldura năvălește, făcând nisipul să-și ardă scoicile, mă las purtată printre valurile mării. Las apa să-mi înece toate amărăciunile, toate gândurile urâte. Briza ei uşoară se aseamănă cu mângâierea mamei de care îmi este tare dor. Valurile, cu parul mamei în care adesea mă jucam.
Mare albastră.. aș da orice să te trezesc la viață, să te prefac în mama. Câteodată vreau să mă afund în abisul mării, să las algele să mi se împletească în păr şi să îmi revăd din nou părintele.
Știu că este imposibil. Pot doar să vorbesc cu tine. Mereu mă asculți când mă deschid în fața ta. Mereu îmi dai alinare. Ma faci să uit de tot.
Ultima clipă a vieții, vreau să o petrec lângă tine. Apoi să plutesc pe aripile tale agitate ce se lovesc de stânci, până dincolo de nori. Draga mea prietenă
