Încercări de a defini desenul ca disciplină fundamentală de-a lungulistoriei, sunt nenumărate. Dintre acestea vom menționa și noi câteva carecredem că servesc scopului nostru.Michelangelo considera că desenul „Care cu alt nume se cheamă și schiță,are o valoare în sine și e izvorul și substanța picturii, a sculpturii și arhitecturiica și a oricărui mod de a picta și e rădăcina tuturor științelor". Această ultimăparte a caracterizării desenului subliniază faptul că acesta este un mod deînvățare, de acumulare prin documentare, de procesare și distilare a acestoracumulări și în sfârșit, de plăsmuire a unor forme expresive prin ele însele saucare se vor ca purtătoare, alături de valențele estetice și de funcții utilitare,cum este obiectul conceput, elaborat și finalizat de designer.Din cunoașterea care o dă creatorului de forme, desenul, spune totMichelangelo, „se naște o anumită părere sau judecată, formându-se în minte,o nu știu ce imagine, care redată apoi prin mijlocirea mâinilor, se numeștedesen", așadar „desenul nu ar fi altceva decât redarea vizibilă și mărturisireapărerii pe care o avem în minte și a acestei nu știu ce imagini, care a luatnaștere în minte și s-a întruchipat în idee".Leonardo, în „Învățături despre pictură", partea a doua a tratatului său,spune că „Două sunt părțile principale în care se împarte pictura și anume:contururile care înconjoară figurile închipuite și care cer să fie desenate, iar ceade-a doua este umbra. Dar desenul are un foarte mare merit, pentru că el nu seaflă numai în căutarea lucrurilor care se văd în natură, dar și a unor nesfârșit demulte altele pe care nu le face natura".Aici, din nou, ne putem gândi la designerul care concepe forme funcționalestetice, dar această concepere se poate face văzută, developată de la nivelimaginar, în plan concret, tot prin mijlocirea unui desen bine stăpânit, dupărepetate exerciții ale ochiului relaționat cu creierul și mâna, în fața colii dedesen. 2Mai apoi, Ferederico Zuccaro, artistul manierist,clarifică desenul dupăpatru puncte de vedere: al necesității, al esenței, al calității și al creației sale. Eldă chiar conotații mistice acestei discipline fundamentale: „După credința căDumnezeu a creat lumea conform unui concetto, adică după un disegno, iaromul, ca o creație divină, după chipul și asemănarea creatorului, posedă înspiritul său rămășițe ale acestui disegno, i-a fost transmisă deci, scânteia divinăce dă ordine și regulă tuturor creațiilor sale, când artistul urmează în fantezia saacest concetto, iar exprimarea acestuia se face prin desen".El va lansa conceptul de „desen interior", aflat la nivelul mintal, alimaginației, produs în spirit, și „desenul exterior", ca transpunere în practică acelui interior, printr-o reprezentare liniară simplă, care mai apoi poate fidetaliată, desăvârșită.Aceasta este în fond, munca designerului. Un designer autentic trebuie săposede o bază solidă de cunoștințe asupra mijloacelor de înțelegere formală,de explorare prin mijlocirea acestei modalități fundamentale, desenul, care săconțină și repere demne de luat în considerare, din istoria culturii și acivilizației.Unul dintre cele mai notabile repere rămâne Renașterea, ca apogeu alînțelegerii rostului și rolului studiului și cunoașterii prin desen. În Renaștere saustabilizat reperele de definire a conceptului de desen și a rolului său crucialîn studiul naturii, în elaborarea de forme, pornind de la cele naturale, dar și înîntruparea unor idei și plăsmuiri petrecute exclusiv la nivelul creativității, alimaginației artistului.Artiștii acestei perioade au avut ca model de urmat pe cel clasic alantichității, dar în același timp, curiozitatea culturală și științifică au fost foarteputernice și au dus, mai ales prin Leonardo, un spor fără precedent decunoaștere prin desen.Tipurile de studii ale artiștilor Renașterii au fost axate pe:a. Studiul antichității greco-romaneb. Studiul figurii umane – proporții și anatomiec. Reprezentarea reală a spațiului prin proporții3d. Studiul florei și al fauneie. Fundamentarea cercetărilor, prin tratate scriseStudiul antichității greco-romane a însemnat în primul rând, studiul dupăsculptura (găsită în diferite săpături), dar și după arhitectura și pictura (câtă s-apăstrat) în encaustica, în pictura funerară.Studiul figurii umane a vizat înțelegerea formelor armonice și aproporțiilor. Pentru că studiul după sculpturi însemna desenul la fața locului,ceea ce îngreuna lucrurile, s-a recurs la desenul după corpul uman viu, înatelier. Atunci s-a impus hârtia ca suport optim definitiv. Se desena cu pana saucu condeiul de plumb sau argint. Hârtia, de cele mai multe ori, era tonată(albăstrui, verzui, violaceu), iar luminile erau accentuate la final cu alb.După numeroase studii, calcule și meditații, Leonardo (studiindu-l larândul său pe Vitrovius) realizează o reprezentare a omului pe hârtie, în penițăși tuș, devenită emblematică, omul microcosmos, pe la 1490 (344/245mm).Omul în picioare, cu brațele întinse, se încadrează perfect într-un pătrat Homoat quadratum. Pătratul, vom vedea, este simbolul pământescului, al stabilității.Cu brațele mai ridicate și cu picioarele mai desfăcute, se încadrează perfectîntr-un cerc Homo at circulum.cercul reprezintă cosmosul, nemărginirea,ciclicitățile cosmice eterne.Dar dincolo de performanțele sale de geniu din sfera picturii, el are și olatură care se află pe fâșie dintre artă și inginerie. Studiile sale după fuioareleșuvoaielor de apă generate de întâlnirea lor cu un obstacol, sau proiectele salede aparate de zbor, de sorburi-pompe de apă, de ambarcațiuni, de macaralesau mașinării de luptă, sunt mai degrabă studii, preocupări care-l recomandă cafiind printre primii designeri ai modernității.De reținut sunt, de asemenea, studiile sale de geometrie a corpurilor înspațiu, care se încadrează în aceeași categorie de preocupări. Referitor lareferitor la reprezentarea reală a spațiului prin perspectivă, Renașterea a aduscâștiguri memorabile. „Perspectiva avea să fie, spune Ion Stendl, invenția ceamai de seamă între anii 1400-1500, prin găsirea punctului de fugă al liniilor pelinia de orizont și a unui al doilea punct de secțiune, aflat tot pe linia de orizont, 4cu ajutorul cărora s-a reușit crearea pe un plan a iluziei celei de-a treiadimensiuni.Putem să-i enumerăm aici pe câțiva dintre cei care au adus contribuțiiînsemnate la dezvoltarea principiilor științifice ale perspectivei: Ghiberti,Bruneleschi, Alberti, Ucello, Pierro Lalla Francesca, Leonardo și Durer. Artiștiicei vechi au stabilit după studii și reflecții îndelungi, câteva funcții și roluri aledesenului, care și-au păstrat................până la finele secolului al 19-lea.Prima formă de desen și cea mai frecvent practicată era schița, de laschizzo, derivat din schizzareadică „a reda în linii minime". Ea înseamnă onotație, o vizualizare rapidă pe un suport, a unei prime idei. Este un fel descriere vizuală. Ea este de multe ori punctul de plecare pentru o lucrare care vafi dezvoltată și dusă la un bun sfârșit. Schița, prin natura sa, odată cuRenașterea, înseamnă includerea în ea a celei de-a patra dimensiuni, timpul,durata. O altă formă/categorie de desen stabilită de cei vechi, este proiectul.Derivă din italianul „progetto" și definește o idee sau o compoziție, într-o formăfinită. Includând de data aceasta și construcția compoziției, repartizareaelementelor în cadru, sursa de lumină și spațiul. Proiectul este o fazăintermediară prinsă între ideea artistului și lucrarea finală, la care adaugăstudiul, cu scopul de a aprofunda modul de reprezentare al anumitor zone maicomplexe.Fiind de o dimensiune mai amplă decât schița, necesită mai mult timp.Studiile se realizează de regulă după modele din natură. Multe studii se referăla detalii de draperie, , de cute de material textil care se așează pe formelecorpului uman.Cartonul este tipul de desen care respectă mărimea reală a compoziției ceurmează a fi transpusă în material definitiv. Cu asemenea cartoane și-atranspus compozițiile Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine. Fiind uninstrument de lucru, prea puține cartoane au fost păstrate. Dacă s-au păstratunele, acestea sunt de fapt copii ale altor artiști. Cartoanele puteau fisegmentate în giornate și perforate pe conturul figurilor. Pentru a putea ficopiat desenul pe grundul alb al peretelui, cu pudră de cărbune. 5În practicile de atelier se obișnuia, ca metodă de studiu artistic, să serealizeze desene după desene, copii de fapt, după desene ale maeștrilor.Apariția hârtiei ca suport (după tăblița de lemn preparat, pânza preparatăși pergament) a produs o ruptură definitivă cu suporturile anterioare, mai susamintite.Celebrele desene ale lui Botticelli, ilustrații la Divina comedie, suntrealizate pe pergament. Hârtia ca suport, după cum reiese din tratatul luiCermini pe la începutul veacului 15, era un material general răspândit. Deregulă se folosea hârtia tonată fie cu pudră de sangvină, fie cu tempera roșcat,ocru, brun verzui sau gri.Acest tip de suport este valabil pentru toate tehnicile: peniță, cărbune,cretă, desenul cu pensula, laviul, acuarela, guașa sau tempera. Pentru condeiulde argint, suportul necesita un alt tratament.Instrumentele desenatorului renascentist încep cu trestia, „cel mai vechiinstrument de desen din istoria omenirii", ascuțită, numită calamus sau canna.Era ales un segment cu două noduri din tulpina trestiei uscate , care se ascuțeaîn afara primului nod.Următorul instrument este pana de gâscă, „penna", apărută în secolul al6-lea D.C., care devine prin secolul 12, pentru șapte veacuri, instrumentuluniversal pentru scris și desenat. Avantajul pe care-l aduce folosirea acestuiinstrument este posibilitatea obținerii liniei mlădioase (când subțire, când mailată) în funcție de gradul de apăsare pe suport. Pentru liniile foarte subțiri, s-afolosit pana de lebădă sau cioară, dar și de alte păsări.Penițele metalice au apărut în secolul al 19-lea, fiind mai rigide decât panade gâscă, dar s-au perfecționat în timp.Materialele, substanțele lichide în care erau încinse instrumentele dedesen sau scrib erau cernelurile și tușurile.Cerneala neagră (Eisengallustinten) era preparată din taninul concentratîn tumorile frunzelor de stejar formate în urma înțepăturilor unei anumitespecii de viespi. Taninul, amestecat cu o anume doză de sulfură de fier (vitriol) 6diluat, dă naștere acestui lichid negru. Pentru o bună fixare pe suport seadaugă o mică doză de gumă arabică prin 1581, o rețetă recomandă și folosireavinului în combinația cu tanin, vitriol și gumă. Această combinație dădea ocerneală neagră bine acoperitoare. Dacă vitriolul era bine dozat, nu exista risculpenetrării suportului, iar după uscare era rezistent la apă, dând prin oxidareade la lumină, un maro intens.Tușurile negre sunt tot cerneluri, fabricate în urmă cu milenii, în China,India și Egipt. Erau obținute dintr-un amestec de funingine (negru de fum) culianți solubili în apă, care era uscat și tăiat în formă batoane. În Europa a fostadus în secolul 15, sub denumirea de tuș chinezesc. Funinginea folosită dechinezi era obținută din arderea uleiului de susan amestecat cu apă de clei, larândul ei amestecată cu mosc și camfor, pus în forme, la uscat. Pentru folosire,batonul era (mai este și azi) frecat într-un mic recipient de porțelan.În Europa, era produs din negru de fum obținut din arderea lumânărilor șiopaițelor sau a lemnelor groase de viță de vie, lemn de măslin sau sâmburi decireș sau colofoniu, în amestec cu o soluție de gumă arabică. Grăsimeaconținută de tușuri le făcea rezistente la apă și lumină.Bistrul, (din francezul bister) era fabricat tot din funingine dar din arderealemnului de fag, adunat din cămine și amestecat cu o zeamă de clei. Este de unbrun roșcat transparent, având o largă utilizare în producere laviurilor. Esterezistent la lumină, dizolvabil în apă și a fost înlocuit în secolul 18 cu sepia, ocerneală din cerneala animalului marin cu același nume.Mina de argint sau din alte metale moi numit și stil, era utilizat încă dinantichitate. Inițial era utilizat la zgârierea semnelor pe tăblițele cerate, iar apoipe suprafețe aspre, ceea ce a dus la testarea mai multor variante de metal,plumb, zinc, aur, argint, cupru, alamă. Dintre acestea, plumbul și argintul, fiindmai moi, au câștigat teren.În Evul Mediu și Renaștere, stilul cu vârf de argint era principalulinstrument pentru desen. Pentru o utilizare mai eficientă, suportul era tratatcu grund. Cennini recomanda „pulberea de os calcifiată, amestecată cu zeamăde clei, așternută pe hârtie, care după uscarea la soare, se palisa pentru 7eliminarea asperităților". După oxidare, linia condeiului de argint devenea deun gri-brun mai închis.Acest instrument a rezistat în timp ca utilitate, până pe la 1500 în Italia șipână după desenul lui Durer în Germania, fiind mai apoi înlocuit de pană. A maifost folosită și mina de plumb dintr-o combinație recomandată tot de Connini,„două părți plumb și una cositor". De la mina de plumb vine denumirea„Bleistif", originea cuvântului creion.Cărbunele este unul dintre cele mai vechi materiale folosite în desen încădin preistorie. Lemnul ars folosit în timp a fost nucul, mirtul, salcia, teiul, alunul,vița de vie. Modul de obținere e legat de arderea înăbușită în lut sau vase deceramică, cu dop de lut. Arderea bețelor este anaerobă.Prin secolul 15 spre final se descoperă o modalitate de fixare a desenuluiîn cărbune cu o soluție de clei (cu care se grunduia în prealabil hârtia) care intraîn acțiune după finalizarea desenuluiși ținerea apoi deasupra unui vas cu aburi.Tițian, Tintoretto și Durer au folosit frecvent cărbunele ca material.Creta naturală (neagră și albă) este un fel de cărbune de pământ aflat dinabundență în Spania și Italia (Piemont), dar și în Olanda, Portugalia și Germania.Prin 1500 e folosită generalizat și a înlocuit cărbunele, mai ales la execuțiaschițelor. Creta albă, aflată în stare naturală sub formă de calcaruri (carbonatde calciu) era tăiată în batoane subțiri. Cu creta se puneau în general luminilepe sanguinia. Este o piatră moale cu un bogat conținut de fier. Cennini orecomanda pentru desenele pregătitoare pe zid, in fresco. Leonardo îi acordă oatenție mai mare aducând prin ea culoarea în desen, dar și Michelangelo șiRafael. Va fi folosită mai apoi în manierism și în baroc, răspândindu-se și înFranța și în Țările de Jos.Pensula, semeni trestiei și laviului, a fost folosită încă din preistorie.Fabricată din păr moale sau aspru, adăugat pe o coadă din lemn, a avut în timpo largă utilizare. Cu pensula se pot trasa linii extrem de subțiri, iar cu una mailată se pot plasa petele de umbră sau tona fondul pentru a se desprinde maibine figura, obiectul.8Pensula cu fire lungi, numită și sleper, este extrem de mlădioasă și întrecepana sau penița. Walter Koschatzky face, în cartea sa „Arta desenului", oclasificare a modalităților de folosire a pensulei în desen:a. Ca modelator al desenului cu pana, prin aplicarea de accente delumină, laviuri ușoare sau accentuări de umbre.b. Executarea desenului cu linii subțiri cu pensula cu vârf și hașurarea prinîncrucișare, pentru redarea volumului, procedeu folosit de Durer cumare măiestrie.c. Desenul de clar-obscur cu un ton închis și alb, cu pensula pe un fondtonat pentru a obține efectul de relief.d. Desenul monocrom cu pensula cu zemuri transparente, cu laviuri de lacele mai fine până la cele mai puternice.Aceste materiale și suporturi au fost de bază în Renaștere,perfecționându-se mai departe în timp, dar nu cu modificări radicale.În prezentarea tehnicilor de desen de diferite instrumente și materiale decare se poate folosi artistul în general, pentru creațiile sale în desen.Dar pentru studentul la design, din prima parte a rutei sale de studiu, suntesențiale ca instrumente, creioanele de grafit, cărbunele, creionul colorat,creionul pastel și secundare, utile mai mult la nivelul experimentelor specificecreației și sublinierii expresivității, tușul, cerneala, baițurile de nucă și sepia.Creionul, ca instrument de desen, este cel mai răspândit dupădescoperirea grafitului (de fapt o formă de cărbune pur).Se știe că la finele secolului al 18-lea, chimistul francez NICOLAS Conte amalaxat grafitul și l-a înmulțit cu argilă, pentru a-i reduce prețul, făcându-lastfel și mai funcțional. În proporții bine cumpănite, au rezultat minele de grafitprinse între două bețe din lemn, special pregătite. Gradele de tărie ale minelorde grafit sunt marcate pe teaca creionului.H – (hard) înseamnă mină tareB – (black) înseamnă o mină mai moale care lasă o urmă mai neagră9HB – aceste creioane sunt cele mai frecvente, ele având stabilit unechilibru între tărie și gradul de negru conținut. Între B1 și B8 sunt suficientegradele moliciune a minelor și implicit, de posibilități de înnegrire. Desigur că încazul acestor grade de moliciune se va ține neapărat cont și de tipul de texturăal hârtiei folosite. Creioanele mai tari, conțin în mina lor mai multă argilă iarlinia lor va fi mai aproape de griul argintiu, ștergându-se mai greu. Acest tip decreioane este util în executarea desenelor tehnice, în timp ce creioanele moisunt utile pentru obținerea de griuri din ce în ce mai închise, până la negru,pentru studiile cu caracter artistic.În cazul cărbunelui de desen, acesta este obținut în urma arderii anaerobea bețelor din lemn de tei, salcie sau alun, care astfel se carbonizează (nu ard).Astfel se obține cărbunele natural, dar în magazinele specializate se poateîntâlni și cărbunele presat sub formă de bețișoare de 0,5 mm în diametru, carelasă o urmă mai intensă și mai neagră decât cărbunele obținut natural.Avantajul cărbunelui în general este că se șterge cu mare ușurință cu miez depâine sau gume plastice moi, speciale și se poate reveni în cazul unei greșeliinevitabile începătorului.De aceea, cârpa trebuie să fie în permanență în dotarea ucenicului.Intervenția cu guma pe desen e ideală a fi aplicată mai mult la finalizareadesenului, pentru că în zonele cu ștersături de gumă, la revenirea cu cărbune,aderența se accentuează și apar diferențe supărătoare de griuri pe suprafațaaceluiași obiect reprezentat, dând impresia de murdărire.Pentru păstrarea desenului în cărbune, este indicat a se fixa cu soluție de50gr. serlac în 0,5 l alcool tehnic 96% concentrație.Fixativul pe bază de diluant, găsibil în magazinele de specialitate este șimai practic pentru că nu umezește hârtia, deci nici nu rămâne vălurită dupăuscare.Fixativul este necesar și în cazul desenului colorat realizat cu cretă pastel.Suprafețele catifelate obținute prin hașurare, care se pot „liniști" cu degetul,sunt rezistente la nivelul suprafeței dar e necesară fixarea aderenței la suport.10Tușul are o vechime considerabilă, măsurabilă în milenii de folosire. ÎnChina antică a secolului al 2-lea, Î.C. era deja utilizat. El poate fi aplicat cupenița de metal, cu cea de pană de gâscă, cu bățul de trestie ascuțit special saucu pensula îngustă sau lată, mai diluat sau mai dens. Cu pensula lată, în staremai diluată, se pot sugera planurile mai umbrite ale unui corp uman sau aleunui obiect.
