LINIA HAŞURĂ. TIPURI DE HAŞURĂ.
Conform cugetărilor lui Rudolf Arnheim, legate de percepția vizuală,structural, omul nu poate concepe cu mintea sa o experiență purunidimensională. „Chiar și un simplu punct luminos ce se mișcă încolo șiîncoace prin întuneric sau (...) pe un ecran gol, este perceput ca acționând înspațiu și în raport cu acest spațiu. În conformitate cu această idee, o linietrasată pe o hârtie albă nu poate fi văzută doar ca atare."Nu există la nivelul percepției imagini bidimensionale strict place. Niștelinii și puncte pe un spațiu gol devin linii și puncte active în fața unui spațiu gol.Linia, după Arnheim, ni se prezintă în trei moduri: Linia – obiect, Linia dehașură, Linia de contura. Linia – obiect o întâlnim în lucrări de-ale lui Paul Klee (cum esteScriere). Liniile, aici sunt perceputecând ca grămezi de vreascuri, cândamintesc de picioarele de păsări cau de crengile arborilor.b. Linia de hașură. În acest caz, ne spune Arnheim, percepția vizuală(deci și percepția unei combinații de linii) e guvernată de legeasimplității. Dacă prin combinarea lor „se naște o figură mi simplă decâtsuma liniilor separate, ea este văzută ca întreg". Astfel, un grup de liniiparalele foarte apropiate creează o imagine generală simplificată încâtsunt percepute ca formând „o suprafață coerentă"Liniile nu mai sunt entități, obiecte individuale, ci devin linii de hașură.Această modalitate de a genera suprafețe într-un mediu liniar devine mijlocfundamental de a reprezenta suprafețe prin desen sau gravură (care e totdesen de fapt).Dar liniile de hașură au fost și sunt exploatate și în sculptură. Ne amintimde structurile lui Gabo sau Pevsner sau specificările lui Moholy - Nagy 2referitoare la estetica structurilor unor construcții tehnice precum dirijabilelesau turnurile radio, dar și jocul de fibre ale lemnului într-o sculptură.c. Linia de contur. O linie devenită cerc, buclă închisă, o vedem scurt timpdoar ca linie obiect (ca o sârmă curbată pe un fond) dar acest tip depercepție tinde să fie supărător și greu de menținut. Ochiul creeazăprin natura lucrurilor o diferență netă între spațiul mic și închis îninterior și spațiul mare, nelimitat, împrejmuitor, din afară. De aici, pânăla a percepe forma „împrejmuită" ca obiect material, nu e decât unpas. Acest proces al percepției, face din linia obiect, o linie de contur, aunui obiect bidimensional.O suprafață împrejmuită pare mai densă (deși în realitate e la fel) decâtsuprafața din exterior. O buclă închisă „este văzută ca limită a unui obiectcircular sau sferic".Am văzut că alături de „linia – obiect" și „linia de contur", se situează și„linia de hașură".Dacă linia-obiect are propria sa corporalitate iar linia de contur circumscrieun obiect, identificându-l ca obiect, cu o anume destinație, utilitate sausimbolistică, linia de hașură face trecerea de la nivelul liniei, la cel al suprafeței.Pe baza „principiului simplității" care funcționează clar în sfera percepțieivizuale, fenomen explicat logic de Arnheim, o suprafață poate fi generată dejuxtapunerea densă, pe aceeași direcție, a unui număr nedefinit de linii oblicetrasate cu creionul, penița sau bățul încărcat cu tuș.Acesta este mijlocul cel mai la îndemână și cel mai frecvent folosit dedesigneri, graficieni sau arhitecți, pentru a reprezenta suprafețe de diferitegrade de umbrire, care mărginesc volumele corpurilor din spațiul ambiental saucare au o funcție anume prin modul lor de alcătuire specific.Am vorbit despre „construirea" logică a unei forme prin desen, uzând de obună observație, o bună înțelegere și o bună reprezentare, bazate pe exercițiuldesenului de studiu, reluat din nou și din nou în fața unor modele adecvat alesepentru un student la design.3După ce obiectele au fost just compuse în pagină, ținând seama deamplasarea maselor în câmpul desenului în așa fel încât compoziția să ocupeinspirat și echilibrat câmpul desenului, ținând seama de mărimi, de greutate(ținând seama de tonalitate, de modul cum vin luminile și respectiv, cum cadumbrele), etapa care desăvârșește reprezentarea, este cea a amvelopării.Așa cum în cazul unei case, a unei structuri de beton realizate în baza unuiproiect, anumite planuri verticale se concretizează prin suprapunerea unorșiruri de cărămizi, până se umplu anumite dreptunghiuri, după care setencuiesc, în cazul unui desen este o operațiune echivalentă, valorareasuprafețelor care primesc mai puțină lumină, cele care sunt în umbră sauprimesc anumite reflexe, prin ricoșeul razelor de lumină de pe corpurileînvecinate.Plasticitatea unui corp, impresia de volum, nu se poate obține decâtținându-se seama de raportul mai mult sau mai puțin complex dintre lumini șiumbre. Pentru identificarea unui obiect în mod univoc – un cerc spre exemplu,pentru a deveni sferă - are nevoie de o logică amplasare prin hașură a umbrelorproprii purtate precum și a luminii, prin omisiunea hașurii sau diminuarea ei șidesigur, a umbrei aruncate. Această umbră aruncată este cea care așează,marchează poziția sferei pe planul orizontal, ea fiind și cea care indică cuprecizie unghiul de incidență a luminii, direcția din care vine această lumină șichiar natura ei, solară, adică naturală, sau artificială.În cazul reprezentării volumetriei formelor, trebuie să se țină seama derelația figură-fond. Spațiul dimprejurul obiectului/obiectelor, este mult maiimportant decât pare. Acesta influențează, în funcție de ponderea lui înimagine, poziția subliniată sau umilă a obiectului, dimensiunea sa în raport cusuprafața de ansamblu a câmpului imaginii.Acest spațiu care înconjoară obiectele/formele, este compus la rândul săudin spațiile absentelor sau altfel spus, din așa zise suprafețe/forme/figurinegative aflate într-un fel de polaritate cu formele pozitive, cu prezențeleformale din câmpul compozițional. Printr-o comparație, printr-o raportarepermanentă, justă și bine calibrată, dintre formele pozitive și cele negative, sepot procesa și stabili proporțiile corecte. Aceasta, dacă ne referim la raporturile 4de mărimi, dar trebuie să ținem seama, pentru o bună echilibrarecompozițională, și de ponderea maselor. A maselor ca senzație de greutate pecare o capătă obiectele închise în raport cu cele deschise, care par mult maiușoare.Din această relație dintre figură și fond (limitat, mărginit de laturile mari șimici ale ecranului-suport) precum și dintre obiectele/figurile pozitive între eleînsele, prin micșorarea/scurtarea lor la nivelul percepției în adâncime, rezultăsenzația de spațiu. Aici intervine rolul efectului percepției.Punctul/punctele de fugă plasate pe linia de orizont, au rolul de a„absorbi" privirea, de a accentua senzația de adâncime. Stabilirea, în funcție deînclinația liniilor de construcție, muchiile inferioare, respectiv superioare alecuburilor/paralelipipedelor reale sau ale celor în care se înscriu formele derotație, în raport cu orizontalele laturilor și mai ales ale liniei de orizont. Liniade orizont, se știe, e o linie imaginară, orizontală, din adâncimea spațiului. Întreaceastă linie și ochiul privitorului, dacă se trasează o linie, aceasta va fi perfectorizontală. Dacă s-ar pune bolobocul pe ea, bula de aer ar fi la mijloc. Deci eaeste una personală, care urcă sau coboară în funcție de nivelul ochilorprivitorului, stând în picioare sau pe scaun, etc.Pentru o justă hașurare a suprafețelor umbrite, studentul trebuie săcreeze o ierarhizare a tonalităților, de la alb la negru, a suprafețelor volumelor.Aceasta în special pentru volumele corpurilor prismatice sau poliedrice. În cazulcorpurilor de rotație, pe a căror volume suprafețele curbate înregistreazădegradeuri cu treceri fine, este indicat, pentru un bun control al dozărilor, să seîmpartă aceste suprafețe în fâșii limitate de meridiane.Tot pe „principiul simplității" este eficient să se considere cercul, nu unpoligon cu o infinitate de laturi ci unul cu un număr limitat de laturi. În cazulunui cilindru, fâșiile de care vorbim, au lățimi egale.Trecerile de la lumină la umbră se pot controla foarte bine mărindintensitățile hașurilor, de la o fâșie la alta, spre partea umbrită. Ultima fâșie degri din umbră, dacă se înregistrează un reflex primit de la corpul vecin, va fipuțin mai deschisă. Acest reflex va sublinia efectul de volum. În cazul conului,„meridianele" care vor pleca din vârf spre baza circulară, vor forma o 5succesiune de triunghiuri alungite, cu baza foarte mică. Juxtapunerea acestortriunghiuri hașurate în griuri diferențiate gradual, vor da privitorului, senzațiade volum.Credem că acest tip de tratare a suprafețelor curbate, prin hașurări de fâșiiatent limitate, prin comparațiile pe care le face ochiul între intensitatea degriuri ale acestora, este foarte potrivit pentru desenul designerului. Acesta, înmod firesc trebuie să practice un desen bazat pe construcție amvelopată, peplanuri clare, bine stăpânite la nivelul tonalităților, luminilor, umbrelor,semiumbrelor, reflexelor și blicurilor de lumină.Hașurările suprafețelor cu creionul, se face eficient și bine controlatîncepând hașurările acestora de la stânga la dreapta, aplicând o mască lafiecare delimitare în partea stângă a fâșiei de hașurat. Depășirile linieidespărțitoare din dreapta fâșiei hașurate se pot apoi șterge cu guma (înainte dea fi hașurată următoarea fâșie) prin mascarea cu o bucată de hârtie cumarginea dreaptă, iar ceea ce n-a fost mascat, depășirile, mustățile de hașuridepășite involuntar, se pot foarte bine face dispărute (și tot așa).În cazul sferelor, pe același principiu al împărțirii în suprafețe clar limitate,e bine ca meridianele să fie intersectate din loc în loc de paralele și bineînțeles,de un „ecuator"care să despartă clar emisfera luminată de emisfera din umbră.Reflexul de lumină primit de sferă în partea de jos din zona umbrită, de laplanul orizontal sau de la un corp luminat, va sublinia pentru privitor, efectul devolum, mai ales că acel reflex se va afla inevitabil, în vecinătatea imediată aumbrei aruncate, care de obicei este mai întunecată decât partea cea maiînchisă a umbrei purtate.Această umbră aruncată, poate să cadă doar pe planul orizontal sau poatecădea și pe porțiuni din corpurile învecinate.
