SCURTĂ ISTORIE.TEHNICA DESENULUI ÎN CONDEI DE PLUMB ŞI ARGINT. TEHNICA DESENULUI ÎN CREION.
În secolele apogeului Renașterii și al amurgului său (XV-XVI) desenul încondei de argint era respectat, frecvent și căutat. Argintul era considerat unmetal potrivit pentru realizarea desenului, fiindcă avea, în comparație cucondeiul de plumb sau cositor, care erau prea moi, duritatea optimă și serveafoarte bine gustului pentru liniaritatea fină, elegantă, a desenului.Condeiul de argint era de fapt, un vârf de argint, ascuțit, alungit, fixatîntr-un mâner de cupru sau alamă, cu striații, pentru a nu aluneca dintre degeteîn timpul lucrului. Un singur dezavantaj avea în comparație cu condeiul deplumb sau cositor, și anume că pentru o bună vizibilitate pe suport, acondeiului de argint, era necesară o grunduire prealabilă și atentă a hârtiei. Pringrunduire suprafața câștiga o microabrazivitate care facilita aderența și asigurao vizibilitate mai accentuată, care după un timp relativ scurt, se oxida și din gridevenea brun. De aceea, pentru schițe, notații de idei, studii, exerciții, era maiuzitat condeiul de plumb sau cositor. Pentru schițe, cei vechi foloseau ca suporttăblițele de lemn, foile de pergament sau hârtie.Pergamentul (de la Pergam, orașul antic din Asia Mică), se obținea dinpiei de miel, capră, oaie, dar și din piele de măgar sau porc atent argăsită. Lapergament, pentru a-i da o suprafață ușor aspră, se aplică o simplă frecare cupiatra ponce. Uneori pergamentul, dar mai ales plăcile de lemn sau hârtia,erauunse cu un strat subțire de pudră de oase și cleiul a cărui liant era guma diluată.În Germania, se folosea cu precădere hârtia obținută din cârpe sau pânzăde in, iar pentru că aceasta era neîncleiată, grundul trebuia aplicat cu mareatenție. Mai bună decât acest suport, era hârtia din bumbac, adusă din Orient,care era mai scumpă și cererea fiind mai mică, era adusă în cantități mici înEuropa.2Pe suprafața destinată desenului în condei de argint, grundul se aplica încâteva straturi. După uscare, pentru a se elimina asperitățile supărătoare, seșlefuia suprafața atent, cu o piatră ponce.Desenele în tehnici combinate erau executate pe hârtie tonată, caredădea un farmec în plus și o dominantă agreabilă, imaginii.Înainte de secolul 15 era apreciată hârtia de nuanță verzuie, apoi, cea denuanța fildeșului sau albă. În aceeași perioadă, în Italia, au fost îmbrățișatehârtiile tonate. În acest sens Cenino Cennini, pe la 1400 scria în Tratatul săudespre modalitățile de grunduire și tonare a suprafeței pentru viitorul desen.Astfel, Leonardo va agrea tonurile albăstrui, Ghirlandaio pe cele gri iar FilipoLippi grundurile de nuanțe calde, gălbui. În Germania și țările nordice, eraupreferate grundurile albe sau de culoarea fildeșului.Această tehnică a condeiului de argint, pentru că se retușează foartegreu, cere o mână sigură, operare fără greșeală. Doar cu ajutorul răzuitoruluide metal (șabărul) pot fi înlăturate liniile greșite. De aceea, vechii maeștri,pentru o mai mare siguranță, decalcau pe grund liniile de bază ale desenului.Valorarea cu condeiul de argint, se obține greu din pricina liniilor foarte subțiri,de aceea se recurge de obicei la hașuri dese, încrucișate. Ideal pentru acest cazeste grundul alb.În timp ce artiștii germani agreau grundul alb, preferând desenul linearpe care l-au dus la perfecțiune, artiștii italieni, preferând desenul cu contururiclare și cu umbre în laviuri, aveau nevoie de grunduri colorate, tonate.În Italia, grundul alb a fost totuși preferat de maeștrii școlii umbriene. Unexemplu emblematic în acest sens este Rafael, maestru de frunte al acesteișcoli. Se presupune că această școală italiană a fost influențată de perfecțiuneadesenelor lui Albrecht Dürer.Însă dacă nu erau mulțumiți de intensitatea umbrelor, artiștii făceaucapul condeiului din plumb (mai moale). Condeiul de argint a fost folosit deobicei pentru realizarea de portrete. Un exemplu este Autoportretul lui Dürer,dar și studiile de portrete ale lui Hans Holbein cel Bătrân și Hans Baldung Griensau Lucas Cranach.3Tehnica desenului în condei de argint, începe să-și piardă din adepți însecolul 17. Aceasta pentru că barocul, noul stil, avea nevoie de alte mijloace deexpresie, mai puternice, mai puțin subtile. În secolele 17-18, această tehnică acondeiului de argint mai era folosită doar pentru portretele miniaturale, iar însecolul 19, instrumentul numit creionul de grafit, câștigă teren.Tehnica desenului în creionPână la creionul de grafit, condeiul de argint a avut cea mai frecventăutilizare, celelalte, condeiul de cositor și cel de plumb având un rol secundar,pentru schițe sau desene de exercițiu. Condeiul de plumb era folosit până înveacul al 15-lea, împreună cu condeiul de argint și cu penița. Aceste condeiedin metal moale, erau cunoscute și folosite încă din antichitate. Cu stylusulascuțit, romanii scriau inventare, iar artiștii desenau cu el pe tăblițe cerate.Cu condeiul moale de plumb, se scria și se desena pe pergament, întrucâtnu era necesară grunduirea suportului. De regulă, în perioada Evului Mediu,pentru realizarea schițelor pe tăblițe de lemn (pe care era întins pergamentul),era folosit condeiul de plumb. Pentru că liniile stylusului de plumb se ștergeauprea ușor și tăblițele se murdăreau la atingere, acesta nu era folosit la studiidefinitive. Era însă folosit la copierea schițelor și a studiilor maeștrilor, de cătreînvățăcei. Valoarea condeiului era sporită prin adăugarea la plumb, în aliaj, acositorului, care-i asigura o creștere a durității. Liniile trasate cu condeiul deplumb se ștergeau relativ ușor cu miez de pâine. De aceea pentru desenul deexercițiu, era preferat acest tip de condei.În zilele noastre, creionul cu mină de grafit este continuatorul condeiuluide plumb. Urmele lăsate, liniile trasate de amândouă, seamănă atât de mult,încât doar după data desenului se putea face diferența. Grafitul este un carbonnatural foarte moale, relativ pur, cu duritate1 și a fost exploatat la început doarîn Anglia, linia trasată cu grafit, având în vedere moliciunea lui, e neagră șisaturată. Primele creioane cu grafit au apărut în Anglia pe la anul 1500. Ele eraude fapt niște bețe despicate la ambele capete, în care se fixau segmente mici,tăiate din grafit. Producția la scară industrială, de creioane cu mină de grafit, aînceput în Anglia pe la 1565. Pe atunci încă, gradul de puritate suferea, mineleconținând firicele dure de impurități care zgâriau hârtia în unele porțiuni. 4Nici în secolele 17-18, creionul cu grafit încă nu-și câștigase reputația deinstrument bun pentru desen, din pricina acelor mici granule de nisip din minade grafit, fapt care a dus la folosirea lui mai mult pentru realizarea de schițe șinotații rapide sau a unor studii.Creionul va fi recunoscut ca instrument bun pentru desen, numai dupăinvenția francezului Nicolas-Jacques Conté, mecanic din Normandia, realizată lafinele secolului 18. Creșterea vertiginoasă a cererii și existența unor cantităținesatisfăcătoare de grafit, l-au determinat pe Conté să amestece grafitulmăcinat cu argilă. Astfel a apărut posibilitatea de a se fabrica creioane dediferite durități, la scară mai mare, fapt care i-a asigurat creionului, orăspândire relativ rapidă pe piață. În zilele noastre se fabrică o gamă largă decreioane, cele însemnate cu H sunt dure, realizate în special pentru desenul dearhitectură, iar cele cu B (B1-B8), sunt cu mină din ce în ce mai moale, până lanegru saturat.Suportul cel mai potrivit pentru desenul în creion este hârtia cu diversegranulații și texturi. Rareori s-a recurs la tăblița de lemn grunduită. Desenul încreion a fost practicat din ce în ce mai mult de pe la finele secolului 18. Acestinstrument era potrivit și pentru studiile de exercițiu, pentru că ștergerealiniilor greșite se făcea cu ușurință cu guma de șters sau prin frecarea cu miezde pâine semiuscată.Desenele realizate în creion tare (H) dau impresia că sunt făcute încondei de argint (linii fine, argintii). Tot cu creioane tari au preferat să lucrezeclasicizanții, cu precădere adepții școlii nazarinene germane (prima jumătate asecolului 19), având o orientare romantică cu caracter religios și influențată deFriedrich Schlegel. Acești artiști și-au propus să reactiveze spiritul RenașteriiTimpurii italiene, atât ca formă cât și conținut. Ei au recurs la creionul cu minătare pentru a recâștiga efectul condeiului de argint în desen.Varietatea tăriei minelor de grafit a creioanelor, oferă pentru desenatori,posibilitatea obținerii facile a unei game bogate de tonuri, de griuri până lanegru. Însă cel mai practic este folosirea unui singur creion (sau maxim două,trei) care poate fi orchestrat în variate feluri în timpul operării, în sensul feluluicum este ascuțit, înclinația în raport cu planul suportului, cu tipurile de hașuri 5folosite și cu modul de uzitare a apăsărilor în funcție de tonul dorit și de texturaobiectului de reprezentat.Creionul poate fi folosit în desen, de la notița fugară, schița, crochiul,până la schițarea pe suportul de pânză a lucrării ce urmează a fi transpusă șifinalizată în ulei, tempera sau guaşă. Având în vedere că se șterge cu ușurință,este foarte practic pentru desenatorii începători.
