ELEMENTE DE PERSPECTIVĂ LINIARĂ ŞI PERSPECTIVĂ IZOMETRICĂ.
Arnheim spune că „obiectele pot beneficia de a treia dimensiune (înreprezentarea lor, desigur) pe două căi:a. Înclinându-se față de planul frontalb. Căpătând volum ori rotunjireAceste moduri de diferențiere a conceptului spațial sunt vizibile în toateartele vizuale, în sculptură, arhitectură (deci și desen), scenografie șicoregrafie, dar ele constituie un pas foarte important pentru pictură."Reprezentarea în plan a tridimensionalității se poate face numai indirect,adică prin mijlocirea deformării. Aici vorbim de tipul de deformare caracteristicreprezentării perspectivale. Paradoxul acestui tip de reprezentare constă înfaptul că „el face lucrurile să pară corecte, deformându-le."Un exemplu la îndemână este deformarea unui dreptunghi,transformându-l în paralelogram. Paralelogramul nu va fi perceput ca o figurăde sine stătătoare ci ca deviere de la o altă figură, mai simplă și mau regulată,el este perceput ca un pătrat sau un dreptunghi aplecat, deci deformat lanivelul percepției.Arnheim spunea că „Deformarea este factorul esențial în percepereaadâncimii, deoarece ea reduce simplitatea și sporește tensiunea în câmpulvizual, generând astfel o tendință de simplificare și destindere. Aceastătendință poate fi satisfăcută în anumite condiții, transpunând formele în ceade-a treia dimensiune."Dar nu orice modificare a formei, înseamnă deformare. „O deformare lasătotdeauna impresia că obiectului i s-a aplicat un anumit efort mecanic", a fostcomprimat sau întins, încovoiat sau contorsionat. Adică, cu alte cuvinte, „formaobiectului (ori a unei părți dintr-un obiect) în ansamblu, a suferit o schimbare, 2în cadrul ei spațial." Deci o deformare înseamnă totdeauna o comparație aprivitorului între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie.Un obiect astfel deformat, este perceput ca o abatere de la altceva. Acestaltceva e prezent în mintea privitorului, în baza unor experiențe dobânditeanterior.Dar nu toate deformările servesc la perceperea justă a unui lucru. Spreexemplu, anamorfozele. Exemplul cel mai cunoscut este cel al craniului(perceput ca atare dintr-un unghi cu secret) din fața personajelor din tabloul luiHolbein „Ambasadorii". Aici scopul autorului era exact opus, acela de a ascundepercepția corectă a imaginii craniului, de a-i descoperi unghiul potrivit din carepoate fi „citit" corect.Revenind la pătratul (sau dreptunghiul) perceput ca aplecat, când privimparalelogramul, după Arnheim, această percepție se petrece pentru căprivindu-l, „înregistrăm (...) câștig de simplitate, dar și o anumită pierdere."Câștigul de simplitate este mai mare (decât în cazul formei bidimensionale apătratului), așadar „Atunci când spunem că versiunea tridimensională este ceamai simplă (pentru ochi) înțelegem prin aceasta că ea a câștigat confruntarea"(Rudolf Arnheim).Dacă pătratului primordial reprezentat frontal i se adaugă fața superioarăși cea laterală, el capătă atributele cubului. Din punct de vedere al convențieireprezentării, este logic imaginea convingătoare a unui cub, dar el în realitateeste foarte greșit sub raportul proiecției optice. În mod logic, atunci cândvedem perfect frontal o față a unui cub, nu se poate să fie văzute și fețelelaterale.Pătratul frontal „are avantajul de a oferi ochiului o bază a stabilității (...) dela care orice altceva poate fi perceput ca o deviere" (Arnheim). Aceste estemotivul pentru care fețele care se retrag dau naștere unui efect de adâncimesubliniat.În acest caz vorbim de ceea ce Arnheim numește perspectiva izometrică încombinație cu frontalitatea. Dar Theo van Doesburg uza de perspectiva 3izometrică pe două direcții, renunțând la frontalitatea primei fețe. Aceasta econvenția/schema geometrică folosită de pictorii japonezi din secolul al 18-lea.Oblicitatea frontală a feței unui paralelipiped culcat, spre exemplu, estegeneratoare de adâncime pentru că ea are rol de gradient.Dacă recurgem la principiul convergenței din perspectiva liniarăcoroborată cu gradientul, obținem și mai subliniat efectul de adâncime.James J. Gibson a atras primul atenția asupra forței generatoare deadâncime a gradienților. „El sublinia, spune Arnheim, rolul gradiențilortexturali, cum ar fi schimbarea treptată a granulației sau a densității hașurilor,textura mai grosieră fiind corelată cu apropierea, iar cea fină cu depărtarea."Desenele liniare pur geometrice cum ar fi pardoselile în carouriconvergente sau construcțiile abstracte ale lui Vasarely, conțin cei mai„eficienți" gradienți de adâncime.Gradientul de mărime este unul din primele procedee de reprezentare aadâncimii în pictură. Gradienții creează efect de adâncime fiindcă dauobiectelor inegale senzația că sunt egale.
