a. În funcție de materialele și instrumentele folosite, prima metodă este„linia cu inflexiunile sensibile ale ductului" (Ion Stendl).b. - Modelajul prin hașurări cu linii paralele înclinate (ca la Leonardo)sau prin hașuri încrucișate așternute pe formă (ca la Michelangelo)- Modelajul prin recursul la laviuri- Utilizarea canonului proporțiilor- Sugerarea spațialității prin perspectiva geometrică liniară și aeriană- Integrarea timpului ca cea de-a patra dimensiunec. Desenul ca metodă de cercetare în sine (anatomie, faună, floră)d. Desenul ca gen autonome. Suportul generalizat, hârtia.Tipuri de instrumente: minele metalice, trestia, pana de gâscă, bățul,creta, sanguina, pensula.- Desenului i se recunosc calitățile estetice, devenind valoare și piesăde colecție.- Desenul devine formă fundamentală a educației artistului.Putem concluziona că funcțiile, autonomia, metodele și valențele artisticeale desenului s-au stabilizat în Renaștere.În zilele noastre, imaginea și conceptul de realitate, în urma atâtorcuceriri pe tărâmul științei și tehnologiei, a suferit modificări dramatice șirevizuiri fundamentale.Referitor la desen, profesorul american Nathan Knobler, în cartea sa„Dialogul vizual", concluzionează vis-a-vis de desen, că „Oricât de evazivă ar fi odefiniție a desenului, putem spune cu certitudine rezonabilă că există un compus de artă bidimensională alcătuit din obiecte caracterizate prin cel puțindoi dintre următorii factori:1. Un material producător de semne a fost utilizat în mod relativ direct2. Culoarea se limitează la desen la unul sau două tonuri3. Cel mai adesea, deși nu totdeauna, se folosește drept suport, hârtia."(Nathan Knobler, „Dialogul vizual", Ed. Meridiane, București, 1983,pg.171)Desenul este mijlocul plastic fundamental prin care poate fi făcut vizibil unconcept creativ, de la stadiul de notițe fugare, etapă de elaborare, de studiupentru un detaliu, desen autonom sau cadru pentru o transpunere parietală însfera artei monumentale.În acest sens, Gunter C.D.Bollenbach distinge trei categorii distincte dedesen:a. Desenul de exercițiub. Desenul autonom, finitc. Schița sau studiulÎnsă și desenul autonom poate avea porțiuni nefinisate deliberat, putândconstitui o operă independentă, închegată și considerată finită (cu caracterdeschis). Aceasta ar însemna, includerea în lucrare, spre avantajul plasticitățiiautonome a desenului, alături de contrastul de clar-obscur și contrastul finisatsuperat(schiță).Schița sau studiul nu au în schimb, decât funcția de a înregistra, de a fixape suportul de hârtie al caietului de schițe, primele tatonări conceptuale,primele imagini pregătitoare, pentru elaborarea unei lucrări, sau de a insista pedetalii, sau stadii, etape ale devenirii acesteia.Desenul de exercițiu are rolul de a activa relația ochi – creier - mână, de aexersa acest circuit pentru a calibra în final aprecierea justă de către ochi aproporțiilor, a diferențelor dintre figuri, a relațiilor acestora într-un ansamblu, aînțelegerii structurilor formale și a modurilor de developare ale acestora prin valorare și modelare. Un asemenea desen se sprijină pe modele din natură,artă sau forme prismatice și de rotație.Când vorbim de desenele autonome, e știut că acestea au apărut dupăEvul Mediu (când nu erau prețuite), odată cu apogeul Renașterii. În Trecento,desenul încă avea doar rolul de etapă pregătitoare, cu funcția subalternăculorii, pentru realizarea unei picturi. Studiul finalizat prin decalcare, eratranspus pe grundul viitorului tablou, încheindu-și astfel, menirea. Totuși,aceste studii ale maeștrilor, nu se distrugeau, o serie de opere finite ale unormaeștri, distruse de incendii, războaie, calamități, de-a lungul timpului, pot fiastăzi admirate prin intermediul acestor copii. În alte cazuri, elementele dinacele schițe, cu repertorii de figuri sau obiecte, ajungând în atelierele altorartiști, deveneau sursă de extracție a anumitor idei sau detalii ce erau apoiincluse în propriile compoziții, fără ca cineva să se neliniștească, întrucât nuexista o competiție ca în ziua de astăzi, asupra dreptului de autor.De prin secolul 16 încep să fie colecționate coli cu desene și contemplateca atare. Inițial, primele colecții erau compuse din albume pe a căror file tari,erau fixate cu adeziv, desene. Apoi, când colecțiile au câștigat în amploare,desenele au fost păstrate în mape. Cele mai cunoscute și atent conservate, aufost colecțiile de desene de la muzeele Louvre Paris, Windsor Anglia și ErmitajSankt Petersburg. Astăzi, muzeele mari, au fonduri serioase de desenevaloroase, fixate în albume bine tipărite, iar originalele fiind păstrate îndepozite special amenajate și cabinete de grafică.Înțelegerea calităților desenelor color vechi, se poate face studiindtehnicile tradiționale ale desenului, instrumentele, materialele.Fiecare artă, generic vorbind, alege un anume organ de simț, așadarfiecare artă predispune corpul nostru la o atenție și o așteptare care îi suntspecifice (Rene Berger).Arhitectura și sculptura fac apel la ceea ce s-ar putea numi „privireaspațiului", apoi dansul, la „privirea mișcării", pictura și grafica (deci și desenul),la „privirea suprafeței".A privi un tablou, înseamnă a-l explora cu privirea, a-l ocupa. Supusă la osingură formă de atenție, retina nu se mai limitează să înregistreze pasiv ci merge în întâmpinarea operei... În acest sens, Democrit spunea că „ochii noștriproiectează un fel de tentacule pentru a prinde imaginea".Simțurile noastre, nu înregistrează doar ci „intră în joc", au o pozițieactivă, făcând astfel posibil ca arta să devină o realitate pentru noi, chiar prinaceastă contribuție activă a noastră.Dacă pentru arta teatrului, locul „așteptării", al acțiunii, este scena, pentruun desen este suprafața hârtiei iar pentru pictură, suprafața pânzei sau aperetelui.
