almost blind / k. th. RO

Prolog

,,Toate acestea, cu miile şi miile, de toate culorile, existaseră dintotdeauna, soarele şi luna străluciseră dintotdeauna, fluviile vuiseră şi albinele zumzăiseră dintotdeauna, dar pentru Siddhartha toate acestea nu fuseseră mai înainte decât un văl trecător şi înşelător dinaintea ochilor săi, privit cu neîncredere şi sortit să fie pătruns cu gândul şi nimicit pentru faptul că el nu era esenţă, aceasta neexistând decât dincolo de lumea vizibilă. Acum însă, ochiul său descătuşat poposise dincoace, aici, privea şi începea să cunoască tot ceea ce putea fi văzut, îşi căuta un loc de popas în sânul acestei lumi, nu mai căuta esenţa, nu mai tindea să atingă tărâmul celălalt.

Lumea era frumoasă dacă o priveai aşa, fără să cauţi nimic, aşa simplu, aşa, copilăreşte. Luna şi stelele erau o frumuseţe, o frumuseţe erau râul şi malul, pădurea şi stânca, capra şi cărăbuşul auriu, floarea şi fluturele. Frumos şi plăcut mai era să mergi astfel prin lume, atât de copilăreşte, atât de treaz, receptiv la tot ceea ce era aproape de tine, fără urmă de îndoială." ("Siddhartha - Herman Hesse")

—Tae, dragule, e aproape miezul nopţii. Nu mai sta mult, ok?

Băiatul în varsta de 13 ani era mult prea captivat de către una dintre cărţile sale preferate pentru a-i auzi vocea îngrijorată a mamei sale. Femeia îmbracată într-o uniformă verde a zâmbit slab înainte de a părasi camera tânărului ei copil clătinându-şi capul. Nu îl putea convinge oricum aşa că femeia l-a lăsat să citească şi a plecat spre spital pentru a-şi începe tura de noapte.

În tot acest timp, Kim Taehyung a rămas blocat in interioul cărtii, uitând ca următoarea zi trebuia să se trezească devreme pentru a pleca la şcoala. Şatenul a continuat să citească până când ultima pagină a carţii a fost şi ea terminată, lăsând în urmă un chip palid, doi ochi roşii însoţiţi de o privire obosită şi pierdută care urmărea răsăritul de pe marginea patului. Fiecare carte pe care o termina lăsa în urmă o lecţie de viaţă, o treaptă pe care el o considera un nou pas spre cunoaştere, un alt pas spre ceva nemaivăzut. Kim Taehyung era un copil, însă era un adept al cunoaşterii, un adept al căii pe care mulţi o numeau calea geniului. Taehyung nu se considera geniu pentru că nimeni nu ştia ce îseamnă cu adevărat acel cuvânt, în schimb, băiatul se considera doar un cititor înrăit care nu putea lăsa o carte neterminată chiar dacă nopţile nedormite îi afectau sănătatea.

Trebuie să încetez să stau pâna dimineaţa.

Aceea a fost fraza pe care Kim Taehyung şi-a repetat-o aproape în fiecare dimineaţa timp de 8 ani.

Peste 8 ani

—Taehyung, avem examen mâine!

Foşnetul altei pagini a fost singurul sunet care a întrerupt liniştea profundă din camera celor doi studenţi. Băiatul care încerca sa doarmă de o oră a scos un sunet nervos printre buze, apoi şi-a întins mâna spre perete şi a stins becul sperând că aşa îl putea convige pe şaten să închida cartea şi să doarmă.

Foşnetul paginilor a continuat, iar băiatul blond şi-a dat seama că nu avea cum să îl opreasca pe colegul său, deci putea foarte bine să doarmă liniştit şi să îl lase să citească dacă el asta îşi dorea. Urma să vadă singur consecinţele în examenul de mâine.

Doar că băiatul care avea patul plin de cărţi scrise în diferite limbi şi epoci nu a mai ajuns la acel examen, iar toate persoanele care şi-au repetat de-alungul anilor că nu îl puteau opri au fost cuprinse de sentimente de vinovăţie în momentul în care Kim Taehyung a ieşit a doua zi pe uşa spitalului cu ochii înlăcrimaţi şi goi.