almost blind / k. th. RO

10. prea multe suflete uitate

Simţeam privirile intense ale persoanelor care ne înconjurau, dar nu puteam să fac nimic pentru a-mi calma mâinile tremurânde. Poate atrăgeam prea multă atenţie cu acei ochelari negri pe care alesesem să îi port pe durata serii şi cu băţul pe care îl strângeam între degete. Îmi puteam imagina ce gândeau oamenii din faţa şi spatele meu. Ce caută un orb în faţa unui rollercoaster? Nu ştiam nici eu, dar era o idee mult mai buna decât jocurile cu mingi si săgeţi. Nu îmi doream să scot ochii unor oameni nevinovaţi, aşa că toate cursele din acel loc erau cea mai bună alternativă pentru mine. Aşa crezuse şi Chae Yeong, care se afla lângă mine. Îi simţeam braţul lipit de al meu, dar în rest nu puteam să simt nimic. Nu scotea niciun sunet, doar respiraţia ei calmă mă asigura că încă era acolo.

Nu am realizat că a venit rândul nostru decât atunci când bara de metal mi s-a lipit de piept iar mâinile au început să îmi transpire. Chae Yeong probabil mi-a simţit neliniştea, fiindcă degetele ei s-au lipit de ale mele într-un mod gentil. Mă bucuram în interiorul meu atât de mult ca Jennie si Jimin îşi doriseră să se plimbe.

—Tae, calmează-te.

Am încercat, dar faptul că nu eram capabil să văd când urma să urcam sau să coborâm era foarte stresant.

—E cam dificil să fac asta când nu văd nimic.

Chae Yeong a continuat să îmi strângă mâna ca şi când ar fi vrut să îmi alunge toată frica. Gestul acela mi s-a părut foart intim şi chiar mi-a adus un zâmbet pe buze, însă nu pentru mult timp, fiindcă am simţit cum totul a început să se mişte în jurul meu. Ne mişcam.

—Nu trebuie să vezi ca să simţi.

Am încercat să o cred, dar era greu să ai încredere în cineva atunci când nu aveai încredere nici măcar în tine. Poate ca Chae Yeong avea dreptate, nu trebuia să văd ca să simt aerul rece care mă lovea în faţă, nu trebuia să văd pentru a auzi strigătele fericite ale copiilor din spatele meu, nu trebuia să văd pentru a-i simţi degetele peste ale mele. Erau calde si familiare, o asigurare pentru mine că în acel abis plin de necunoaştere, ea era cineva cunoscut.

—Chae Yeong-ssi?

Simţeam cum urcam, simţeam cum inima începea să îmi bată din ce în ce mai tare. Degegetele ei s-au strâns în jurul palmei mele ca şi răspuns. Nu îmi trebuiau cuvinte ca să îmi dau seama că ea mă asculta.

—Ce culori vezi?

A chicotit, însă acel sunet a părut mai degrabă trist. I-am strâns şi eu mâna pentru a-i da de înţeles că o ascultam.

—Culori reci, monotone, familiare, dar plictisitoare.

—Vrei să vezi ceva neobişnuit şi nou?

—Mhm..

Ne-am oprit pentru câteva secunde, însă acele secunde au fost de ajuns pentru ca vorbele mele să fie auzite.

—Atunci închide ochii.

La sfârşitul cursei am coborât zâmbind şi ştiam cumva că şi ea zâmbea. Ne-am împiedicat de câteva ori şi am lovit câteva persoane, însă nu ne-a păsat. Chae Yeong a râs şi m-a pus să îmi scot băţul din geantă, toate acestea în timp ce degetele noastre erau înca împleticite cu acea familiaritate caldă.

—Agh, nu văd nimic!

—Păi acela era şi scopul, nu-i aşa?

—Touché. Haide, trebuie să găsim următoarea cursă. Te superi dacă trişez puţin? Da? Hmm, ok, ne descurcăm noi.

Am continuat să o ascult în timp ce mormăia cuvinte de neînţeles, încercând în acelaşi timp să nu îi lovesc pe oamenii din jurul nostru. Ea continua să se împiedice, fiindcă nu avea un baţ pentru a se apăra de obstacole, aşa că mi-am ridicat mâna care o ţinea pe a ei şi am prins mânerul între degete. Paşii ei s-au oprit pentru un moment, însă au continuat imediat cu mai multă siguranţă. Am continuat să mergem aşa până când am auzit strigătele puternice ale unor copii, un indiciu pentru următoarea aventură a celor două persoane pierdute. Probabil aşa arătam, mergând îmbrăţişaţi cu paşi împleticiţi şi zâmbete bete pe chipuri, însă pe ea nu părea să o intereseze ce spunea lumea. I-am urmat exemplul şi am lăsat gândurile legate de facultate, carieră, Jimin, Jennie, proiecte şi minciuni, în spate.

Pentru tot restul serii, Chae Yeong mi-a urmat fiecare pas cu greutate. S-a împiedicat, a lovit oameni, s-a speriat, însă a continuat să meargă până când a sosit timpul să ne întâlnim cu Jimin şi Jennie. Până în acel moment a refuzat să îşi desprindă mâna de a mea, însă eu am făcut-o pentru că Jimin era acolo, iar eu trebuia să fiu acolo pentru Jimin. Nu pentru mine. Pentru el.

Eram totuşi alături de el dacă gândurile mele continuau să se îndrepte spre vocea ei şi spre amintirea degetelor ei calde?

Mă simţea pierdut, atât de pierdut, fiindcă o parte din mine îşi dorea să zâmbească distant şi să aprobe robotic tot ceea ce ziceau ei, iar cealaltă parte îşi dorea să se apropie de ea şi să o ţină în continuare de mână, abia apoi urmând să asculte vocile celorlalţi. Am hotărât să nu fsc niciuna dintre acele două variante, mi-am strâns îm schimb braţele în jurul corpului şi am încercat să mă fac cât mai mic sub privirile tuturor.

M-am simţit pierdut pentru tot restul serii, dar şi pe durata următoarelor 5 zile, zile în care biblioteca s-a umplut de râsetele dintre ea şi Jimin. Lumânările au continuat să ardă, însă ceva îm sufletul meu s-a stins atunci când Chae Yeong a refuzat să îmi citească. Am zâmbit şi i-am spus că totul e în regulă, însă ochii mei erau uzi, iar gâtul mă înţepa. Am plecat din bibliotecă şi am plâns pe umărul lui Yoongi zece minute, doar ca apoi să revin la vechea mea privire rece şi distantă.

De ce eram mereu atât de schimbător şi pierdut?

De ce se schimbase şi ea?

Săptămânile în care mi-a citit, zilele în care ne-am plimbat, noaptea din parcul de distracţii, fuseseră toate doar acte de prietenie?

Nu ştiam ce însemnaseră acele lucruri pentru ea, nu ştiam ce însemnau pentru mine, însă golul pe care l-am simţit ziua următoare mi-a dat de înţeles că ajunsesem din nou de unde plecasem. Aceaşi privire goală şi acelaşi cap plecat, acelaşi Kim Taehyung care evita să observe lumea din jurul lui.

În ziua următoare am intrat în bibliotecă, m-am aşezat la vechea mea masă şi mi-am aşezat căştile în urechi pentru a asculta o carte audio.

În ziua aceea am realizat că tot ceea ce văzusem în ultimele 3 săptămâni mă adusese în acelaşi stadiu din care plecasem.

În final, Kim Taehyung a rămas tot o persoană nevăzătoare care avea un suflet pierdut, iar fata care îi atrăsese atenţia a rămas aceaşi umbră neobservată din trecut.