almost blind / k. th. RO

4. ora 4

Când eram mic obişnuiam să aştept zilele ploioase pentru a putea ieşi pe veranda inchisă din spatele casei noastre. Era atăt de frig acolo încât trebuia să îmi iau pătura cu mine, însă mama mea mereu avea grijă să am un termos cu ceai fierbinte lângă mine. Mă certa deseori pentru că îmi petreceam majoritatea zilelor din noiembrie şi aprilie acolo, însă nu mă deranja. Consideram că oamenii aveau dreptul să facă tot ceea ce le plăcea, deci de fiecare dată când găseam plăcere în ceva, continuam să fac acel lucru chiar dacă cei din jur nu erau de accord. Au trecut atâţia ani şi eu eram acelaşi Kim Taehyung, acelaşi copil care stătea lângă geam şi asculta sunetul ploii, doar că acel Kim Taehyung nu avea pătura lui favorită pe el şi nu stătea pe veranda din lemn a locuinţei sale din Busan. Acest băiat stătea într-o bibliotecă goală cu pantofii săi Doc Martens uzi, cu un palton maro aşezat pe scaunul de lângă el şi cu părul şaten acoperit de o beretă pufoasă pe care o găsise în dulap. Acest băiat nu vedea picăturile de ploaie pe care Kim Taehyung din trecut le văzuse, însă cumva, nu îi era dor de acea imagine. Sunetul şi mirosul ploii îi erau indeajuns.

Mirosul ploii amestecat cu acel miros de iarbă proaspăt tăiată pe care biblioteca îl purta în fiecare zi ploioasă. Era un miros familiar, la fel ca miroul propriei case, poate din acea cauză nu îl simţisem atunci când intrasem. Un studiu psihologic pe care l-am citit când eram încă în liceu a demonstrat că oamenii nu simt mirosul propriei case pentru că sistemul lor nervos nu îl percepe ca pe un pericol, însă toate locuinţele au un miros specific. Locuinţa bunicii mirosea mereu a lemne arse şi prăjituri proaspete, locuinţa lui Jimin mirosea a ulei de in si pânză, magazinul lui Yoongi mirosea a lac şi cafea, cafeneaua mirosea a ceai de merişoare şi clătite, iar biblioteca în care mă aflam, oh, biblioteca avea o infinitate de mirosuri pe care le adoram şi pe care aş fi vrut să le simt până când îmbătrâneam. Fiecare părea să îmi amintească de ceva anume, unele amintiri îmi apăreau în minte fără ca eu să mi le amintesc propriu zis. Nu ţineam minte să le fi trăit vreodată, însă imaginile erau totuşi acolo.

Mi-a apărut în minte o imagine pe care am fost în stare să o regăsesc în memoria mea cu greu. Eram doar de două luni în Seoul şi abia descoperisem biblioteca în care mă aflam şi în acel moment, iar afară ploua puternic. Era tot luna noiembrie, iar eu mă îndreptam spre bibliotecă pentru a îmi lua alte cărţi. Ţin minte că am intrat înauntru strângându-mi geanta în mână de parcă urma să o pierd, apoi m-am îndreptat imediat spre rafturile pline de cărţi. La ieşire cineva mi-a dat o umbrela albastră, însă nu am văzut niciodată cine a fost pentru că acel Kim Taehyung îşi ţinea mereu capul plecat.

Am zâmbit involuntar şi am aşezat umbrela tot albastră din mâna mea pe masă. Mi-am şters mâinile ude pe eşarfa crem de la gâtul meu -singura mea eşarfă- apoi mi-am aşezat coatele pe masă şi mi-am sprijinit faţa în palme. Lângă mine Jimin a început să tuşească în timp ce căuta ceva în geanta lui. Mi-am dat seama că şi-a scos carneţelul în momentul în care foşnetul paginilor a spart liniştea din jur. În curând singurul sunet care îmi umplea urechile era cel pe care grafitul dintre degetele lui Jimin îl scotea când atingea foaia. Mă întrebasem des de ce continuam să vin în acel loc dacă singurele sentimente pe care le simţeam când intram pe acele uşi de sticlă erau regretul şi dorul. Îmi aminteam totuşi la timp că veneam acolo pentru prietenul meu. Jimin, Jimin făcea totul pentru mine, mă conducea la facultate şi mă ajuta să supravieţuiesc, iar singura mea răsplată pentru el era compania pe care i-o ofeream atunci când işi dorea să deseneze.

—Cum ţi-ai petrecut ultimele zile, Tae?

—Eşti mereu cu mine, Chim, de ce mă întrebi aşa ceva?

Jimin uneori uita că eu nu vedeam, prin urmare, nu îi anticipam loviturile pe care mi le oferea deseori. Nu am anticipat nici pumnul destul de puternic care mi-a împins umărul, ceea ce m-a făcut să scot pe gură ceva ce semăna cu un ţipăt şi un oftat. Jimin a început să râdă când a observat încercările mele de a-l lovi, însă bineînţeles că nici măcar nu puteam să îl ating. Totuşi, la un moment dat Jimin a scos un sunet iritat care mi-a adus unul dintre cele mai largi zâmbete ale mele.