almost blind / k. th. RO

1. etichete

Am adorat întotdeauna muzica liniştită, serile răcoroase si lămpile cu lavă. Consideram ca o după-amiază de noiembrie era perfectă pentru orice iubitor de cărţi, însă era o mare dezamagire pentru mine faptul că nu mai puteam citi. Nu puteam nici să văd lămpile care erau aşezate de-alungul pereţilor cafenelei mele preferate, însă nu ele mă ţineau lipit de acel scaun. Muzica era cea care mă atrăgea mereu acolo. Un student la aceaşi universitate ca mine cânta în fiecare zi aici, iar vocea lui, oh, vocea lui te putea trimite în Iad şi în Rai în acelaşi timp, atât de păcătoasă şi innocentă era. Sunt atras de fete, însă voceea lui trebuia apreciată cu adevărat.

—Ca de obicei?

Mi-am mişcat capul în sus şi în jos pentru a-i da de înţeles chelenriţei de lângă masa mea care mi-a întrerupt şirul de gânduri că, într-adevăr, îmi doream acelaşi lucru. Ca persoană fizică îmi doream mai mult decât o cană cu ceai si doi bicuiţi cu ovăz, însa fata pe care o cunoşteam de câteva luni nu îmi putea oferi ceea ce îmi doream înapoi. Mi-aş fi putut plânge de milă în continuare pentru câteva luni, însa eram sătul să stau cu mâinile lipite de lemnul aspru al mesei şi să privesc în gol. În cele 3 săptămani pe care le petrecusem în întuneric total am conştientizat multe lucruri. Am realizat ca oamenii se bazează prea mult pe vedere pentru a-i judeca pe cei din jur, însă aceasta era pur şi simplu condiţia fiinţei umane. Nu o puteai schimba pentru că nu erai Dumnezeu, însă te puteai schimba pe tine, dar bineînţeles că nimeni nu făcea acest lucru pentru că oiginalitatea, unicul şi inteligenţa sunt repulsate de către societate. Am ajuns la acea concluzie, fiindcă am cunoscut un om pe marginea trotuarului care m-a ajutat să traversez în timp ce toate persoanele din jur m-au ignorat. Acel bărbat era un cerşetor, un veteran de război care nu avea niciun ban în buzunar, era obosit, avea articulaţiile distruse şi totuşi m-a ajutat. Mi-am scos toţi banii din portofel si i i-am dat, nu aveam mulţi oricum pentru că viaţa de student e costisitoare, însă din când în când îl vizitam si îi duceam haine călduroase şi mâncare. Umanitatea trebuie răsplatită cu umanitate la urma urmei şi chiar dacă nu am ştiut până atunci acest lucru, mă bucuram că îl ştiam atunci.

—Oare e îmbracat aşa pentru că e orb şi nu îşi cunoaşte mărimile şi gusturile?

Vedeţi la ce mă refer? Lumea e plină de etichete şi fie că vrei să le vezi sau nu, le vezi oricum pentru că ai această ablitate ca om, insă eu nu o mai aveam, iar faptul că ochii mei nu mai judecau lumea era singurul lucru bun din toata încurcătura în care mă băgasem singur.

—Poftim, Taehyung. Ţi-am adus o brioşă din partea casei.

O adoram pe aceasta fată, nu în sensul romantic, ci ca persoană. Am rugat-o într-o zi să stea cu mine la masa si am aflat că viaţa ei fusese destul de grea şi cu toate acestea, ea părea sa aibă mereu un zâmbet larg pe buze. Nu îl vedem, dar îl simţeam în tonul vocii ei. Nu am realizat până atunci că poţi citi un om atât de bine doar din tonul vocii sau din cuvintele lor. Jennie işi pierduse mama la vârsta fragedă de 14 ani şi fusese nevoită să lucreze de mică pentru fratele ei, Mingyu, care suferea de epilepsie şi avea nevoie de pastile. Tatăl ei lucra, însă salariul său abia acoperea necesitătile casei. Mă simţeam mândru de aceasta fată mai tânără decât mine chiar dacă nu o cunoşteam foarte bine. Eram măndru ca reuşise să obţina o bursă la cea mai bună universitate din Seoul şi reuşea să se întreţina singură lucrănd în timpul liber şi meditând elevi de liceu în weekend.

—Multumesc, Jen. Vrei sa stai cu mine din nou?

Capul meu s-a mişcat instinctiv spre sunetul provocat de carneţelul ei, lucru care a făcut-o să râdă slab. Am zâmbit, am zâmbit pentru ca m-am simţit mândru de mine in acel moment. Chiar şi orb eram capabil să fac pe cineva să râdă.

—Lasă-ma să vorbesc cu Taemin mai întâi, ok? Nu vreau să fiu concediată pentru că atunci va trebui să îţi ia altcineva comanda şi ştim amândoi cât eşti de timid.

—Mulţumesc, Jennie.

Jennie s-a întors peste câteva minute şi mi-a ţinut companie până când uşa din spatele meu s-a deschis. Paşii greoi, dar ritmici mi-au adus un mic zâmbet pe buze, fiindcă ştiam deja cine era băiatul din spatele meu. Atunci când petreci mult timp cu o persoană ajungi să îi cunoşti ritmul şi sunetul paşilor. I-am putut diferenţia întotdeauna pe parinţii mei atunci când urcau treptele spre camera mea, însă nu am realizat că acesta era o abilitate vitală a orbilor. Cu toţii, fie că ştim sau nu, suntem puţin orbi în interior. Nu am observat niciodată lucrurile mărunte de care atunci îmi era dor, cum ar fi culoarea apusului sau culorile unor frunze uscate, şi consider ca am fost orb. Poate am fost orb de când m-am născut şi abia atunci vedeam cu adevărat.

—Tae, ai un seminar acum, sper ca nu ai uitat.

Mi-am lăsat gândurile pe acea masă şi mi-am ridicat geanta pe care o preţuiam din tot sufleltul pentru că tatăl meu mi-o dăruise ca şi cadou pentru notele foarte bune din ultimul meu an de liceu. Aveam mare grijă de ea pentru că era scumpă, importantă emoţional şi eu chiar nu voiam să stric singura geantă Louis Vuitton pe care o aveam şi pe care urma să o am pentru o mare perioadă de timp. Nu eram genul de persoană care ar fi dat atât de mulţi bani pe o Harrington Messenger Pm, însă îmi plăcea. Îmi plăcuse înainte pentru ca încapeau în ea perfect cărtile pentru a nu se toci paginile şi cotorul. Am zâmbit trist când geanta mi-a fost luată din mână de către Jimin, însă ştiam ca voia să mă protejeze de greutatea ei şi de potenţiali hoţi.

—Poate ne vedem mâine după program, Taehyung.

M-am oprit în pragul uşii şi am stat câteva secunde acolo doar pentru că voiam sa mă obijnuiesc cu aerul rece, însă când vocea fetei din spatele meu s-a auzit mi-am deschis buzele şi i-am spulberat speranţele, fiindcă doar asta ştiam să fac în acel moment.

—Mâine merg la biblioteca, Jen.

În timp ce mergeam lângă Jimin am încercat să arunc vinovăţia în spatele meu, însă eram mult prea sensibil pentru a lăsa un lucru aşa de simplu să treacă. Am continuat să îmi las sentimentele să îmi mănânce interiorul până când prietenul meu mi-a înapoiat geanta şi a plecat, lăsându-mă singur într-o clasă plină cu oameni etichetaţi care mă priveau cu ochi curioşi. Poate că nu îi vedeam, însă le simţeam privirile confuze care încercau să găseasca acelaşi lucru pe care fiecare dintre ei îl avea: eticheta.

Oare aveam şi eu una? Un student orb la jurnalism, în vârstă de 21 de ani, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni negri mult prea largi, o cămaşă albă şifonată care îmi dădea o imagine neîngrijită şi o pereche de pantofi Doc Martens primiţi de la fratele meu în urmă cu doua luni. Avantajul de a avea un frate medic e că primeşti cadouri bune mereu. Păna acum câteva săptămâni obişnuiam să primesc seturi de cărţi, însa nu se mai întampla acum. În schimb, fratele meu mă umplea cu haine scumpe sperând că ele vor umple golul lăsat în urma de acea noapte. Nu funcţiona, însă le acceptam pentru că nu voiam să îmi ingrijorez familia mai mult printr-un comportament copilăresc. Mi-am oprit singur şirul gândurilor de data aceasta pentru că în sală s-a făcut linişte, ceea ce însemna că profesorul intrase înauntru.

—Următoarele două luni le veţi petrece în timpul liber analizând diferiţi oameni care vi se par într-un fel interesanţi. E un proiect prin care puteţi analiza comportamentul celor din jur sau chiar pe al vostru, un studiu de cunoaştere a lumii şi a sinelui. Ca reporter trebuie să fii sigur pe tine, să ştii când să minţi şi când să spui adevărul, să ştii când mint cei din jur şi când spun adevărul. Puteţi prezenta proiectul oral, în scris, video sau în orice alt mod original. Aveţi la dispoziţie două luni.

Nu ar trebui o facultate de jurnalism să te înveţe cum să apreciezi lucrurile simple şi nevăzute în schimbul lecţiilor educaţionale în care te învaţă să minţi publicul?