almost blind / k. th. RO

8. ne-am dărâmat

Vă rog să îmi spuneţi părerile despre acest capitol. De asemenea, voi avea o surpriza plăcută/neplăcută în curând, depinde de cum o veţi vedea.

Holly e băiat, am verificat. Fightmeifyouthinkimwrong

Not proof-read

~

Am citit de multe ori în diferite cărţi că terapia cu animale poate vindeca depresii sau alte boli. Ştiam de când eram mic că animalele erau folosite pentru a ghida persoanele oarbe, însă nu m-am gândit niciodată să încerc şi eu aşa ceva. Iubeam animalele, dovada fiind chiar câinele din braţele mele, însă nu mă consideram destul de calificat pentru a avea grijă de unul.

Min Holly, cu numele său extravagant, era cel mai afectiv câine pe care îl întâlnisem. Fratele meu avea şi el 3 câini, însă nu avusesem niciodată o relaţie bună cu ei, fiindcă mereu mă trăgeau de haine sau îmi lingeau cărţile. Pentru o perioadă am crezut că Seokjin i-a dresat special doar ca să mă enerveze, însă m-am calmat atunci când am observat pantofii scumpi şi distruşi ai fratelui meu. Aparent, acei câini aveau tulburări de comportament, însă Holly nu avea. Poate din acea cauză îl adoram atât de mult. De fiecare dată când veneam la magazinul lui Yoongi, Holly pleca de la el şi decidea să se aşeze pe picioarele mele. De multe ori nu realizam ca era acolo până când nu îşi freca nasul ud de palma mea. Yoongi îmi spusese de multe ori că urma să nu mă mai primească în acel magazin dacă continuam să îi fur câinele. Ştiam că glumea, însă în următoarea mea vizită nu l-am lăsat pe Holly să se urce pe picioarele mele.

Totuşi, în acea zi l-am lăsat. Era luni, sfârşitul lui Noiembrie, iar afară era deja întuneric. Hotărâsem să îi fac o vizită lui Yoongi, fiindcă aflasem de la Jimin, care ze întorsese în urmă cu două zile, că prietenul meu era răcit. Nu am înţeles de unde aflase Jimin că Yoongi era bolnav, însă am ignorat acel lucru. Aventura mea de la facultate până la acel magazin fusese una memorabilă, plină de discuţii ciudate purtate cu necunoscuţi. Nu îmi doream să depind întotdeauna pe Jimin aşa că uneori făceam lucrurile singur şi ajungeam în situaţii jenante. Cu două zile în urmă, cât timp Jimin încă lipsea, ajunsesem să merg cu metroul greşit până îm capătul opus al districtului. Am cerut ajutorul unui paznic pentru a găsi din nou metroul corect.

—Tae, de când poţi să găteşti?

Mi-am ridicat mâna de pe blana câinelui din braţele mele şi am chicotit. Ştiam să gătesc, dar nu prea puteam să fac asta fără să văd.

—Am intrat în restaurantul de lângă şi am cumpărat o porţie la pachet de ramyun. Mă pricep, nu?

Yoongi a râs pentru câteva secunde înainte de a fi întrerupt de un strănut. I-am spus să continue să mănânce până nu se răcea şi am continuat să mă joc cu Holly. Din când în când îmi apăsam degetul pe ceasul de la mâna stângă pentru a afla cât timp trecuse. Părinţii mei mi-l făcuseră cadou în prima săptămâna de la accident pentru a mă ajuta să ţin pasul cu orele de curs. Era un ceas creat special pentru nevăzători, care în loc de ore şi minute avea puncte proeminente şi linii. Nu ştiam încă acel limbaj, însă îl învăţam încet.

—Cum merg cursurile?

—Bine presupun, doar că am un proiect de predat în 4 săptămâni şi nu am nidio idee despre ce ar trebui să fie.

Am ascultat sunetul pe care Yoongi îl scotea atunci când mesteca şi am aşteptat să termine. A tuşit de câteva ori înainte să vorbească, nu ştiam dacă din cauza răcelii sau a mâncării.

—Ce temă ai?

—Cu toţii avem aceaşi temă de fapt. Trebuie să prezentăm ceva care ne atrage sub forma unui reportaj video, audio sau oral.