almost blind / k. th. RO

7. cineva?

Vinerea fusese mereu ziua mea preferată, nu fiindcă luam o pauză de la cursuri sau ore, ci pentru că începeam o nouă carte în fiecare vineri. Weekend-urile mele fuseseră mereu pline de pagini răsfoite şi căni de ceai, însă de aproape 6 săptămâni acele zile nu mai erau la fel. La început mi-am petrecut weekend-urile singur în apartamentul împărţit cu Jimin, urmărind seriale triste sau ştiri. Am urăt întotdeauna canalele de ştiri din cauza unui singur motiv: minciunile. Toate persoanele care mă cunoşteau mă întrebau de ce am ales jurnalismul dacă eu uram minciunie. Cine crease acel stereotip? De când deveniseră jurnaliştii mascotele minciunilor?

Prima întâmplare care mi-a schimbat vizunea despre cariera mea a fost cea de când aveam 17 ani. Liceul meu a făcut o excursie în Jeju, însă pe drum am fost martorii unui accident. Două maşini s-au ciocnit între ele din cauza unui copil care a traversat strada neregulamentar. Nimeni nu a fost rănt, însă titlul din următoarea dimineaţă de pe ecranele noastre spunea opusul: o persoană grav rănită într-un accident cauzat de o persoană beată. Acea persoană fost contactată de acel Kim Taeyhung curios, în speranţa ca îi va răspunde, însă telefonul nu a fost acceptat niciodată. Acea persoană s-a sinucis trei luni mai târziu din cauza lucrurilor urâte spuse despre el. Mi-am imaginat pentru mult timp cum m-aş fi simţit eu dacă aş fi fost arătat cu degetul de fiecare dată când ieşeam din casă chiar dacă eram nevinovat. M-am întrebat în acel moment de ce fiinţele umane speră să atragă atenţie cu ajutorul accidentelor macabre şi triste? De ce ai folosi o persoană pentru a-ţi creşte vizualizările? În acel an viaţa unui om a fost furată din cauza minciunilor spuse de către jurnalişti. Ceea ce mă bântuia şi în prezent era faptul că eu am privit acele imagini şi le-am crezut pentru un moment, atât de talentate erau acele persoane în a minţi. Nu am fost capabil să îl ajut pe acel adolescent, iar acest lucru mă bântuia.

A doua întâmplare care m-a marcat a fost ştirea despre moartea unei mame pe patul de spital. Din cauza unei operaţii încheiate greşit a murit o persoană, însă nimeni nu urma să ştie acel lucru, fiindă medicul era faimos şi bogat, iar ea nu. Părinţii mei erau medici, eu studiasem toată viaţa pentru a ajunge chirurg, însă din nou, impactul acelor lucruri mi-a schimbat decizia. Acea ştire despre fetiţa care rămăsese fără mamă a fost uitată peste două zile şi înlocuită cu o altă crimă.

Deci, dacă cineva superior nouă ar privi această lume, ce ar crede? Ce ar crede despre minciunile spuse pe ecrane, ce ar crede despre creierele spălate ale spectatorilor absorbiţi de acele ştiri? Ce ar crede acea persoană atunci când ar vedea căt de distrusă era această lume?

Eşec, asta ar crede, fiindcă asta suntem. Rasism, ură, lăcomie, acelea erau sentimentele care ne înconjurau şi pe care mi-am dorit de când eram mic să le schimb. Nu eram Dumnezeu, însă eram Kim Taehyung, iar schimbarea personalităţii mele era îndeajuns. Dacă toată lumea şi-ar pune acea întrebare: de ce să mă schimb eu când ceilalţi nu o fac?; lumea ar rămâne la fel. Schimbarea mea însemna 7 miliarde de persoane adâncite în acel lac de sentimente rele, minus una.

—Deci? De ce ai vrut să devii jurnalist?

Am aşezat paharul de hârtie plin cu cafea pe masă şi mi-am unit degetele pe suprafaţa sa caldă. În bibliotecă era frig, fiindcă afară ploua din nou, însă eu aveam pe umeri aceaşi pătură, doar că de data aceea o împărţeam cu fata de lângă mine.

—Am trecut prin câteva momente de-alungul vieţii care m-au făcut să realizez că lumea e coruptă de tot ceea ce vede sau aude. Vreau să schimb acest lucru.

Braţul ei s-a lipit de al meu atunci când ea şi-a mutat trupul mai aproape, o asigurare pentru mine că ea era acolo sau un mod de a se încălzi..am preferat să cred că era prima opţiune.

—Şi crezi că vei reuşi? Să schimbi lumea?

Nu credeam, fiindcă nu era posibil ca o singură persoană să facă un asemenea lucru. Bineînţeles că se întâmplase în trecut şi urma să se întâmple şi în viitor, însă eu consideram că aceea dorinţă copilărească nu îmi putea fi împlinită.

—Nu, normal că nu, dar chiar dacă nu voi reuşi să schimb 7 miliarde de oameni, mă bucur că am shimbat cel puţin una.

—Cred că ai schimbat mai multe.

Buzele mele au format un zâmbet slab, mi-aş fi dorit să fie mai larg şi plin de viaţă, însă în unele zile nu puteam să zâmbesc. Aveam zile în care mă trezeam şi realizam că întunericul din jur nu era provocat de lipsa luminii din exterior, ci de lipsa abilităţii mele de a mă salva. În acele zile eram pierdut în gânduri şi lacrimi, în ţipete mute şi întuneric, iar tot ceea ce puteam face era să rezist, fiindcă nu fusesem niciodată genul de persoană care să arate ceea ce simte. Nu din cauză că mă consideram slab, cu toţii suntem, fiindcă suntem oameni, ci din cauza celor din jur. Nu voiam să îmi îngrijorez prietenii şi părinţii, nu voiam să preocup vieţile altor omeni cu a mea, nu voiam să arăt cât de mult sufeream cu adevărat. Nu toate sentimentele mele erau legate de lipsa vederii mele, majoritatea erau răni care mă măcinau de ani buni.

—Vrei să citeşti?

Capul meu s-a mişcat instinctiv spre persoana de lângă mine, iar pentru un moment am fost capabil să văd. Am văzut căldura din ochii ei şi zâmbetul cald pe care îl afişa, am văzut ochelarii,  pe care ştiam că îi poartă din cauză că aproape îi spărsesem cu o zi în urmă. Felul în care m-a întrebat dacă vreau să citesc, nu să ascult, acea întrebare m-a făcut să zâmbesc mai puternic ca înainte. Mi-am mişcat capul în semn afirmativ şi mi-am lipit spatele de canapea, aşteptând, asccultând, simţind. Degetele ei care răsfoiau paginile subţiri, respiraţia ei calmă, mişcările ritmice provocate de braţul ei în timp ce schimba foile.

Aş fi fost capabil să vad acele momente dacă nu aş fi orbit?

Probabil că nu pentru că aş fi rămas în continuare prins între pagini pentru a observa altceva. Am continuat să zâmbesc în timp ce vocea ei inunda liniştea din jur. Am zâmbit până când ochii mi s-au închis. Dacă aş fi putut vedea aş fi ales în continuare acel întuneric, fiindcă odată cu el venea şi o lumină, o lumină care strălucea atât de puternic în acea mare de întuneric. (a/n: save me vibes)

În acea mare plină de întuneric şi singurătate în care Taehyung, eu, înotam disperat, în acea mare a apărut cineva.

A fost acel cineva mereu acolo?

Oare am fost mult prea orb atunci pentru a-i auzi vocea, pentru a-i simţi prezenţa?