—Deci, acum unde vreţi să mergem?
Nu i-am putut răspunde prietenului meu, fiindcă în acel moment gura mea era plina cu îngheţată. Era greşit să comanzi îngheţată într-un restaurant ca şi desert? În luna noiembrie? Nu consideram o greşala faptul că iubeam îngheţata, cel puţin nu atunci. Poate urma să o consider aşa peste câteva zile, când urma să răcesc.
—Ce ziceţi de Lotte World?
Am înghiţit sec şi am început să mă joc cu degetele sub masa. Jennie, care stătea lângă mine, avusese o idee bună, însă Lotte World nu era pentru mine cel mai frumos loc. Nu fusesem niciodată în acel parc de când venisem în Seoul, probabil acela era cel mai mare regret pe care îl aveam, fiindcă adoram parcurile de distracţii. Mă făceau să mă simt liber ori de câte ori mergeam cu Seokjin acolo. Am continuat să ascult vocile din jur în timp ce se contraziceau. Cu toţii voiau să meargă, însă izbucnise o mică ceartă între Chae-Yeong şi Jimin. Ea voia să încerce cursele, iar el voia să joace jocuri. Niciunul nu părea să cadă de accord, aşa că au lăsat discuţia pentru mai târziu. Acel mai târziu urma să apară cât de curând totuşi.
—Tae? Ce zici?
Degetele mele s-au oprit, însă capul mi-a rămas plecat. Mă simţeam gol.
—Hmm?
—Tu unde vrei să mergi?
Vocea ei era din nou moale, ca şi când vorbea cu un copil. Ştiam că toţi se uitau la mine, aşteptând un răspuns, aşa că mi-am ridicat capul doar pentru a nu părea trist. Nu eram trist, ci mai degrabă gol, la fel de gol ca şi ochii mei, pe care am hotărât să îi ţin închişi pe durata acelei seri. Nu voiam să înspăimânt pe nimeni cu privirea mea fixă şi goală.
—Tae?
Nu ştiam unde voiam să merg. Îmi doream să ajung în atât de multe locuri, în atât de mult lumi, însă o fiinţă umană trebuie să accepte întotdeauna că nu tot ceea ce îşi doreşte poate fi împlinit. Lumea ar fi fost demult mai bună sau mai rea dacă acest lucru ar fi fost posibil.
—Mm, mergem la Lotte World dacă voi vreţi.
Poate faptul că am adăugat acel dacă vreţi a făcut-o să mă întrebe din nou dacă eram sigur. Poate a observat felul în care mi-am aplecat capul, nu conta cum, ea a observat discomfortul pe care îl simţeam. De ce doar ea? Ah, auzeam sunetele scurte pe care telefonul prietenului meu le scotea atunci când el primea şi trimitea mesaje, auzeam vocea fetei de lângă mine în timp ce fredona o melodie. Pe ei eram capabil să îi vâd în propriul meu mod, însă ea era doar o umbră, o prezenţă care îmi urmărea mişcările, aşa o simţeam. Sigur mă înşelam, aşa că am continuat să mă joc cu degetele mele până când ceva mi-a atins fruntea. A durut, însă familiaritatea acelui gest mi-a gâdilat inima atât de mult încât m-a făcut să îmi ridic capul zâmbind, ochii mei fiind în acel moment deschişi.
—Am crezut că ai încetat.
Câteva secunde, am aşteptat câteva secunde pentru a asculta lumea din jur. Jimin încă tasta, Jennie fredona, iar ea, ea nu făcea nimic.
—Ce să încetez?
A urmat o pauză în care ea nu a zis nimic. Am auzit foşnete urmate de scrijelitul unui stilou pe foaie, scria din nou. Am aşteptat, fiindcă făcea acel lucru din când în când. Îşi scotea carneţelul şi scria de parcă nu mai exista ziua următoare. Poate nu mai exista, niciodată nu putem ştii.
—Să îţi ţii capul plecat. Să ignori, să nu vezi.
Nu am înţeles ceea ce mi-a zis, însă am avut grijă ca pentru restul serii să conversez şi să îmi ţin capul ridicat. Nimeni nu a adus în discuţie conversaţia noastră, însă eram sigur că o auziseră, fiindcă fredonatul şi tastatul se opriseră la un moment dat.
Maşina pe care o conducea Jimin fusese întotdeauna un loc primitor pentru mine. O avea încă din liceu, iar eu îmi petrecusem majoritatea zilelor în ea, plimbându-mă alături de Jimin în jurul oraşului nostru. Eu citind, el cântând şi admirând priveliştea din jur. De multe ori lăsam cartea să se odihnească în geantă pentru că ameţeam, însă îmi doream şi să mă bucur de acele momente. Maşina era plină de amintiri făcute de noi, arsura de pe scaunul pe care mă aflam fiind una dintre ele. Ea, fata care l-a făcut pe Jimin să cadă în propria sa trauma, fuma. Fuma atât de mult şi atât de elegant încât i-ar fi dat oricine cel puţin 30 de ani. Avea 18, un trecut urât şi o inimă frântă. Acele persoane aleg de obicei să frângă şi ele speranţe şi inimi doar pentru a şi le lipi pe ale lor. Ea a făcut la fel, a plecat, însă amintirile ei erau încă acolo. Jimin nu voia să îşi cumpere altă maşină, fiindcă cea pe care o avea era încă bună, aşa zicea el, dar de fapt ştiam că uneori se furişa noaptea afară pentru a conduce singur. Conducea departe, plângea câteva ore, cumpăra acele ţigări şi le aprindea, lăsându-le să ardă pe rând. Cât timp ardeau el vorbea, vorbea despre tot ceea ce simţea, despre tot ceea ce vedea, vorbea cu atât de multă pasiune şi iubire încât îmi oferea până şi mie speranţa că cineva va vorbi despre mine aşa în viitor. Am asistat de câteva ori la acele plimbări nocturne, însă am încetat să o mai fac atunci când am realizat că Jimin avea nevoie de intimitate. Ei aveau nevoie de intimitate.
Am continuat să îmi mişc degetul peste bancheta arsă şi am tras aer în piept. Dacă am fi observat, ea ar fi fost încă întinsă pe bancheta din spate alături de prietenul meu, în timp ce eu aş fi stat pe capotă, citind. Acele nopţi îmi creaseră o serie de amintiri frumoase, devenite acum dureroase.
Ar fi trebuit să vedem acei ochi roşii...
...acele vânătăi...
...şi acele zâmbete triste.
Totuşi, nu le-am văzut.
Dar...
...le vede cineva vreodată?
Dacă da...
...face acel cineva ceva pentru a opri dezastrul care ar putea urma?
Mi-am ridicat degetul de pe materialul ars şi am oftat, sperând să nu le trezesc pe cele două fete care dormeau.
Nu am făcut nimic atunci.
Nici mai târziu.
Nici mai devreme.
Nu mi-am ridicat capul pentru a observa, nu mi-am ridicat mâinile pentru a ajuta, pentru că atunci...
...atunci Kim Taehyung nu vedea.
CITEȘTI
almost blind / k. th. RO
Romance-Ce vezi acum, Kim Taehyung? O vedeam pe ea, inconjurată de cărţile prăfuite ale bibliotecii, o vedeam pe ea ţinând în mâna acele lumânări pe care le iubea atăt de mult pentru că îi aminteau de copilărie, o vedeam pe ea într-o lumină pe care nu eram...
