almost blind / k. th. RO

5. amintirile unor zile ploioase

Ploaia care pusese stăpânire pe Seoul a contiuat şi ziua următoare, picăturile reci de apă continuând să lovească astfaltul în timp ce eu şi prietenul meu cel mai bun ne înghesuiam sub o singură umbrelă. Mâna lui Jimin era înconjurată în jurul meu pentru a mă ţine departe de gerul din jur, iar braţele mele erau stânse la piept pentru a proteja geanta care era oricum udă din cauza picăturilor de ploaie care ne loveau în faţă. Mi-am ridicat una dintre mâini pentru a-mi şterge picăturile de pe obraji, apoi mi-am strâns din nou geanta la piept şi am continuat să îmi potrivesc paşii cu ai lui Jimin, un obicei pe care l-am doptat din cauza faptului că nu vedeam pentru a-mi controla mersul.

—Nu ne-am fi aflat în situaţia asta dacă nu îţi uitai umbrela, Tae.

Mi-am lipit buzele într-o linie strânsă şi am oftat, fiindcă era intr-adevăr vina mea. Îmi uitasem umbrela albastră - care nici măcar nu era a mea - pe masa bibliotecii în ziua anterioară. Aveam o zi liberă pe care îmi doream să o petrec într-un loc calm, insă Jimin trebuia să ajungă la gară pentru a prinde trenul spre Busan, oraşul nostru natal. Jimin urma să îşi viziteze părinţii pentru a le cere câteva sfaturi legate de un proiect, chiar dacă era abia mijlocul săptămânii.

—Suntem aproape?

—Da, suntem în faţa magazinului de vechituri.

I-am împins mâna de pe umerii mei reci şi am păşit înafara umbrelei, simţind imediat cum picăturile ploii încep să îmi îmbibe eşarfa şi paltonul.

—Du-te, Jimin, mă descurc de aici.

—Tae, termină şi vi -

—Du-te odată până nu pierzi trenul!

I-am auzit oftatul, iar peste câteva secunde paşii lui s-au îndepărtat de mine, iar eu am rămas în mijlocul trotuarului pustiu, singur. Mi-am ridicat capul spre cer şi am încercat să îmi imaginez cum ar arăta norii negri şi picăturile care îmi loveau faţa. Cumva, creierul meu nu părea să îşi amintească cum arăta Seoul-ul într-o zi de ploaie, ci singurele imagini care îmi apăreau în minte erau cele cu terasa din spatele casei mele. Mi-am dorit în acel moment să dau timpul înapoi şi să renunţ la fuga mea după cunoaştere pe care o începusem din copilărie. Mi-am dorit să mă întorc în timp, la 13 ani, şi să îi închid cartea acelui Kim Tehyung. Am zâmbit când mi-am imaginat cum acel eu din trecut ar fi luat cartea într-un mod calm şi ar fi continuat să citească de parcă nimeni nu se afla în faţa lui. De câte ori îmi luase propria mea mamă cartea dintre degete? De câte ori o ignorasem pentru a acorda mai multă atenţie unor pagini? De câte ori am uitat să îmi ridic privirea pentru a analiza lumea din jurul meu? Cât de multe am pierdut şi cât de puţine am văzut?

Kim Taehyung în vârstă de 5 ani, cel care a pus mâna pe acea carte de poveşti, Taehyung în vârstă de 13 ani, cel care a cumpărat cartea care urma să îi schimbe viaţa, Taehyung de acum 4 săptămâni, au meritat toate acele nopţi şi zile pierdute în cunoaştere pentru a ajunge singur într-o lume necunoscută?

—Ţi-a plăcut mereu să te uiţi la cer în timp ce plouă?

Am clipit de câteva ori şi mi-am îndreptat capul spre direcţia vocii care mi-a întrerupt şirul de gânduri vinovate. Picăturile de ploaie nu mi se mai loveau de faţă şi piele, însă ochii mei erau încă uzi. Plângeam pentru prima oară în 8 ani şi îmi plăcea, mă făcea să simt o căldură în interiorul meu. Era acel sentiment tristeţe, nervozitate sau pur şi simplu entuziasmul pe care îl simţeam în acel moment?

—Da, dar nu cred că am văzut vreodată ceva cu adevărat.

—Şi acum vezi?

Vedeam? Nu. Simţeam, auzeam, miroseam, însă eram incapabil să văd, dar cu toate ca aveam acest lips ca şi om, eram cumva conştient că începeam să văd mai multe cu ochii închişi.

—Poate.

Am simţit cum o mână s-a încolăcit în jurul umerilor mei, o mână subtire cu degete noduroase pline de inele şi tatuaje. De ce eram capabil să vizualizez acea imagine, imaginea lui, însă nu puteam vizualiza o zi ploioasă din Seoul? Poate pentru că Yoongi fusese ceva nou care m-a scos din lumea în care mă scufundam în fiecare zi.

Sunt amintirile oamenilor reprezentate de ceea ce vor să îşi amintească în viitor sau de ceea ce au vrut să trăiască în prezent?

Am trăit un an într-un oraş pe care îl admiram şi totuşi nu îmi aminteam nimic legat de el înafară de locurile şi persoanele pe care le iubeam.

Amintirea pe care o vânam nu mai era importantă atunci. Nu a mai fost în momentul în care mirosul de cafea din jurul lui Yoongi m-a învăluit sau în momentul în care uşa de sticla a bibliotecii s-a deschis, învăluindu-mă într-o căldură familiară.

Mirosul de iarbă proaspăt tăiată şi brad m-a învăluit alături de vocea distantă a unei persoane, voce pe care am urmat-o, fiindcă ştiam că drumul spre ea urma să mă duca acolo unde îmi doream să ajung. Nu am realizat când Yoongi a dispărut pentru că toată atenţia mea era concetrată pe acea voce care fredona aceaşi melodie. Am urmat-o până când băţul meu ajutător a lovit scaunul de lemn pe care îmi petrecusem mai multe zile orb decât sănătos.

M-am aşezat pe perna familiară şi mi-am lipit mâinile de mânerele tocite ale scaunului.

Mi-am ridicat mâinile şi am pipăit lemnul lăcuit al mesei până când degetele mele au atins un material cunoscut.

Pe masă era un obiect.

O umbrelă.

O umbrelă pe care tu mi-ai dat-o în urmă cu un an, o umbrelă pe care mi-ai oferit-o într-o zi ploioasă.

Nu aveam nevoie de amintiri legate de acele zile ploioase atâta timp cât mirosul de brad şi iarbă mă învăluiau, amintindu-mi că atunci când eu nu te cunoşteam, tu m-ai cunoscut.

De ce vocea ta şi mirosul lumânărilor tale erau întipărite în memoria mea, dar imaginea norilor despre care citisem cărţi întregi nu era?

De ce nu te-am văzut niciodată?

Erai doar o dorinţă de moment sau o promisiune pentru viitor?