almost blind / k. th. RO

11. cărţi şi desene

Peate câteva zile am intrat din nou în bibliotecă, însă nu eram singur, ci alături de un băiat care continua să îşi mişte piciorul şi să fredoneze atunci când stătea jos sau pe scaun. Era puţin hiperactiv din câte observasem în săptămânile petrecute alături de el, însă era o companie plăcută. Îmi plăcea să îi ascult versurile melodiilor pe care le compunea, erau melodii pline de sentimente şi frumuseţe, versuri pe care nu mulţi artişti reuşeau să le creeze în acel prezent.

Am simţit cum ceva îmi atinge braţul aşa că mi-am oprit cartea care mi se derula în urechi şi mi-am aşezat căştile pe masa. Jungkook a oftat şi a lăsat pixul să cadă pe masă, lăsând în urmă doar ecoul loviturii dintre metal şi lemn.

—Ce simţi acum, Tae?

—La ce te referi?

Jungkook a început să se foiască în scaun, probabil încercând să îşi caute cuvintele, aşa că am aşteptat răbdător ca el să vorbească. Peste câteva secunde a tuşit şi mi-a pus o întrebare care mi-a schimbat viziunea despre tot ceea ce crezusem că ştiam până atunci.

—Îmi poţi descrie ce înseamna iubirea pentru tine, ştii tu, din moment ce eşti orb? Iubeşti pe cineva?

Iubeam pe cineva? Da, îmi iubeam părinţii, fratele, prietenii, însă acel sentiment nu era iubirea la care se referea Jungkook şi probabil că amândoi ştiam asta. Am încercat să găsesc un răspuns pentru acea întrebare, însă toată atenţia mea era îndreptată spre vocile din bibliotecă, nu spre acel subiect. Fusese aglomerat încă de când intrasem, însă mi se părea normal să fie uneori aşa. În acea zi era totuşi mult prea gălăgios. Oare Chae Yeong nu era acolo pentru a le spune să facă linişte? Ea şi Jimin fuseseră aici în urmă cu o oră, deci unde erau acum?

—Nu cred că pot să iubesc, Jungkook.

Aveam acea bănuială de câţiva ani, însă nu vorbisem cu nimeni despre coşmarurile care mă apăsau. În trecut, fiind un adolescent normal, încercasem să ies cu o fată, însă în timp ce ea mă considera perfect, minunat, demn de iubirea ei, eu nu simţeam nimic. Îmi doream, însă simţeam că nimeni nu va fi capabil să îmi înţeleagă vreodată gândurile, aşa că am renunţat. Am renunţat, fiindcă ştiam ce urma să se întâmple de fiecare dată, acelaşi lucru se întâmplase şi cu Chae Yeong. Ceea ce simţeam pentru ea era toutşi, puţin diferit.

—Tae, toată lumea iubeşte. Suntem oameni, suntem definiţia iubirii înşişi. Indiferent că iubeşti ceva sau pe cineva, sentimentele acelea sunt încă acolo. Poţi iubi ciocolata, muzica, desenul, istoria, animalele, copiii, cunoaşterea, poţi iubi orice. Deci, lasă-mă să reformulez, ok? Ce iubeşti, Taehyung?

Mi-am strâns degetele în jurul căştilor din mâinile mele încercând să găsesc acea aspritate a paginilor, acel miros proaspăt pe care îl purta orice carte nouă, însă nu simţeam nimic. Doar plastic rece. Deci, iubeam într-adevăr cititul sau iubeam doar cărţile? Nu găseam aceaşi plăcere în cărţile audio, însă în vocea care îmi citise timp de atâtea zile găsisem acea căldură. Ea ţinuse cartea în mână şi cumva, simţisem că eu o ţineam între propriile degete.

Ce iubeam de fapt?

—Iubesc cărţile şi oamenii care citesc, iubesc cunoaşterea, iubesc animalele, iubesc oamenii, copiii şi bătrânii, iubesc dulciurile, iubesc istoria şi tot ce ţine de ea. Iubesc tot ce mă înconjoară.

Jungkook a chicotit, probabil se aşteptase la un asemenea răspuns.

—Mersi, Tae.

Am zâmbit, însă nu mi-am aşezat căştile în urechi. Am continuat să ascult vocile din jur, voci entuziasmate care mă făceau atât de curios încât l-am atins pe Jungkook, sperând că acela fusese braţul său.

—Ce se întâmplă astăzi aici, Kookie?

—Nu ştii?

Jungkook a părut surprins, aşa că mi-am mişcat capul cu un zâmbet trist pe faţă pentru a-i răspunde. A chicotit şi m-a prins de mână.

—E o lansare de carte, dar nu sunt sigur cine e scriitoarea. Cred că îşi face debutul.

La auzul vorbelor sale, capul meu s-a ridicat curios spre direcţia acelor voci. Voiam cartea aceea, voiam orice carte pe care o puteam găsi, însă cine urma să mi-o citească acum? Jungkook m-a condus printre oameni cu atenţie, iar în timp ce eu încercam să nu îi lovesc, am auzit şoapte curioase în jur. Le-am ignorat, fiindcă probabil se legau din nou de ochii mei goi. L-am înghiontit pe Jungkook în umăr şi i-am făcut semn să se aplece. De ce era puţin mai înalt decât mine?

—Te poţi duce până la geanta mea, te rog? Am protofelul înăuntru.

Jungkook a râs entuziasmat, însă nu s-a mişcat de lângă mine. M-a tras de mână în faţă şi chiar dacă am protestat, Jungkook mi-a cumpărat cartea din proprii să bani.

—De ce ai făcut asta? Ai nevoie de bani pentru mâncare din moment ce îţi consumi atâta energie la universitate! Trebuie să îţi cumperi şi pantofi noi pentru audiţia de dans şi îţi trebuie şi un microfon mai bun. Nu spuneai că strângi bani ca să îţi vizitezi familia? Jungkook, nu ai deloc grijă de tine. Dumnezeule, stomacul tău suna ca un animal acvatic. Îţi e foame, nu? Haide, mergem să mâncă-

—Tae, calmează-te. M-ai ajutat să îmi termin cântecul, deci e doar modul meu de a-ţi mulţumi. Oricum, trebuie să citeşti cartea neapărat.

—Cum?

Jungkook a vrut să spună ceva, însă cuvintele lui au dispărut la fel de repede cum au apărut altele. Vocea din spatele meu mi-a adus fiori pe şira spinării şi un zâmbet mic pe faţă.

—Îţi pot citi eu, Tae.

Am continuat să zâmbesc şi mi-am întors trupul spre cel al prietenului meu. I-am simţit braţele pe umerii mei aşa că i-am acceptat îmbrăţişarea. Jimin, Jimin suspina în umărul meu, aşa că am încercat să îl calmez prin vorbe încurajatoare. A râs şi mi-a zis că nu era trist.

De ce plângea Jimin atunci când era fericit?

—Jimin, de ce plângi?

A râs, a râs şi m-a strâns din nou în braţe.

—Tae, unul dintre desenele mele cu tine a fost acceptat pentru o expoziţie internaţională. Mulţumesc, îţi mulţumesc din suflet.

—E meritul tău, Jimin.

—Nu, Tae, îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut în toţi aceşti ani pentru a mă face fericit, dar e timpul să încetezi să te gândeşti la cei din jur şi să fii puţin egoist. Înţelegi la ce mă refer?

Am înţeles la ce se referea, însă inima mea nu mă putea lăsa să fiu egoist. Totuşi, i-am promis că voi încerca. Poate urma să o fac.