Visat-am ca și ieri poiana plină cu flori de narcisă,
Desenată era cu un verde aprins și vie-mi părea,
Trufașul soare se oglindea în fiecare coronulă deschisă,
Încât, călăuzită priveliștea se întrezărea.
Un pui de vânt târcoale dădea încercînd să îmbărbăteze
Capetele plecate, înfipte într-un trup multifloral
Cu mâinile întinse la vârf, să ospăteze
Privitorii ademeniți cu un miros meșteșugar.
Se făcea că înțeleg graiul păsăretului adunat
Să serbeze învierea bătrânei primăveri,
Cu odă aleasă se prindeau în lung și în lat,
Era o regină acea poiană între poieni.
Nu, nu odihneau acolo rămășițele neasemuitului Narcis
Și nu era eternul tărâm făgăduit de Mântuitor
Visam bucata de pământ în care am copilărit,
Bucata de pământ în care m-aș întoarce să mor.
Oh, copilărie cum te-ai lăsat așa furată de vreme
De mi-ai mai da măcar o zi din tot ce-am trăit,
Poate așa inima nu ar mai plânge, nu ar mai geme
De fiecare dată când flori de narcisă am mirosit.
De-aș mai mușca o ultimă oară din bunăstarea ta,
Să alerg desculț la pârâu, din palmă apă să beau
De-a v-ați ascunselea și ulii și porumbeii să mă mai pot juca,
În nucul bătrân să mă cațăr, bunicii spaimă să dau.
Să zburd cât e ziua de lungă cu coltucul de pâine în gură,
Să îmi stea inima-n gât de mă va prinde la furat,
Neștiutoarea ta mantie fără contur să-mi fie armură
Grijilor de mâine. Prea repede ai plecat!
Încercat-am în poiana cu flori de narcisă să te găsesc,
O vorbă nu ai spus și ai dispărut în neant, făcîndu-te scrum
De ce nu mai vii pe la mine cuget copilăresc
Întoarce-te că, ai uitat să îți iei rămas bun.
