Trecut-am pe aleea parcului cu felinare,
Mi-era dor să văd salcâmii înfloriți,
Mi-era dor să ne mai văd îndrăgostiți,
Să tremuri în ale mele brațe și eu în ale tale.
Cât de departe sunt acele amintiri,
Parcă și sufletul cu greu le mai simte
Și îndurerat adună frânturi risipite,
Dornic să aprindă flacăra marii iubiri.
Salcâmul cocoșat de ale noastre jurăminte,
Încă-și mai scaldă umbra ca într-o măiastră pictură,
În lacul unde dezbrăcați stăteam gură-n gură
Și palmele tale peste umerii mei erau-ncolăcite.
Până și puntea aceea robustă la mijloc și plină de plânset,
Ce se legăna sub ale noastre picioare,
Pare în sfârșit liniștită, ușor deranjată de soare,
Iar pătura verde poartă urmele unui alt pretendent.
Se poate să uiți acele trăiri, să tulburi apele toate,
Într-un port oarecare, să asculți alte povești,
De aleea parcului cu felinare să nu-ți amintești,
Să mă iubești ca atunci, iubito...se poate...
