Omul e prost de nu își recunoaște greșeala,
De nu învață, ca apoi să o îndrepte
E prost acela ce nu își cunoaște calea
Și nu ascultă gândirile-nțelepte.
De nu s-ar mai crăpa de zi
Și noapte ar rămâne peste toate,
Oare câte suflete ar știi,
Să pășească pe căile întunecate.
Să nu judece purtarea naturii,
Să își amintească sărmana speranță,
Să dea frâu liber iubirii și nu urii,
Câți ar renunța la propria viață?
Ce lume nebună am ajuns a crea!
Cu toții avem o parte de vină
Nu-i om fără păcat și fără a visa
La ispititoarea, aproapelui, lumină.
Unii uităm de mumă, de tată
Și judecăm pe cei ce viață ne-au dat,
Aducem blestem bisericii, purtată
Pe umeri, de Cel iubitor, de Cel lăudat.
Era altfel cândva, eram mai puțini aceia
Fără scrupule și fără conștiință,
Mulți eram aceia cărora nu le păsa
Pentru iubire, să cadă-n umilință.
Când am ajuns să nu mai dăm binețe
Familiei și semenilor noștrii,
Când am ajuns, să avem mai multe fețe,
Iar pentru bani să ne luptăm ca proștii.
Treziți-vă! Ce vom ajunge a fi,
Nu asta-i lumea bunicilor uitați ,
Nu asta-i lumea pentru ai mei copii,
Fiți mai buni, e timpul să visați .
