Vântul nervos îmi bate-n fereastră
De parcă o ultimă dorință i-a mai rămas,
Să fugă din calea fulgilor de zăpadă,
Să găsească adăpost în ultimul ceas.
Suflă din greu, abia mai respiră
Ploaia de lacrimi amare îl lovește în ceafă,
Mă strigă implorînd cu glas de copilă,
Să alung de la mine aroma de garoafă
Mă prefac că nu îl văd și nu îl aud
Ca de fiecare dată când pace nu-mi dă,
Buchetul de garoafe mai tare sărut,
Ce-i pasă lui de noaptea la mine o să cadă.
Pe unde a umblat când toți m-au părăsit,
N-a fost aici să aline sfâșietoarea durere,
N-a fost aici să simtă ce-am simțit,
Nu vreau să mai știu întârziata ta părere.
Du-te la cei ce mă înveleau cândva
Cu pătura lor îngreunată de pură iubire,
Spune-le că, în suflet veșnic îi voi purta
Chip de speranță, nu-mi mai urla izbăvire.
Lasă aroma de garoafă să mă cuprindă
Cu vraja ei din altă lume să mă adoarmă,
Fie ca neaua necruțătoare ce te udă,
Să te gonească din fereastră în cele din urmă.
