Super Nova - Pauză

Cap. 9

Priveam cerul calmă, punându-mi gândurile în ordine, chiar dacă eu însumi eram o dezordonată, dar de când l-am cunoscut pe Edem eram mai calculată și mult mai atentă în a lua decizi.

Eram împreună cu el de câteva săptămâni bune și de la prima noastră ceartă multe s-au schimbat, începând cu noi.

El era mai rece prin preajma familiei sale cu mine, dar în momentele când eram împreună, era tandru și știa cum să mă aline de parcă în fiecare zi ar fi fost ultima oară când mă atingea.

El era mai mereu îngândurată și nu de multe ori, stătea noaptea treaz lângă geam. Avea momente în care pleca în pădure, întorcându-se a doua zi mai de necontrolat de parcă ceva îl enerva-se.

Am încercat să îl urmăresc o dată, însă nu a fost cea mai bună idee.

Atunci fu momentul, când totul se schimbă radical.

A doua zi am avut o ceartă monstru, dar ceea ce mă durea cel mai tare nu erau cuvintele sale jignitoare, ci că dădu-se în mine.

Nu am zis nimic rău înafară că dacă mă înșela cu vreo altă lupoaica, ea v-a avea de suferit.

Atunci fu momentul când înebuni-se. Palme, pumni, șuturi, toate veneau ca o cascadă asupra corpului meu.

Nu-l interesa că eram mult mai firavă în acel moment decât el. După ce m-a desfigurat cu totul, m-a mai și dat și cu unsoarea aia nenorocită, făcându-mă să înnebunesc.

Trecuse de atunci patru luni.

Patru luni în care sau întâmplat mai multe decât în toată viața mea.

După acea bătaie eu am plecat înapoi în haita mea unde toți mă jeleau, crezând că am murit.

Ludo a fost omorât și el de haită când au aflat cele petrecute. Acarra era însărcinată. Tata cu mama au ajuns Alpha Suprem și Luna Supremă după un proces lung.

După apariția mea în haită am ajuns să fiu îngrijită de toți lupii.

Aveam în haită foarte multe familii noi, dar ce îmi atrase atenția de când am pășit în teritoriul meu, fu un copac ce avea scris neglijent numele meu și data în care am dispărut.

Copacul era împodobit cu mici fâșii de culoare neagra pe fiecare crenguță.

Într-o zi le numărase și nu mare îmi fu mirarea că erau cele mai importante zile ale vieții mele: fiecare zi de naștere, fiecare poveste, fiecare lucru învățat, prima ceartă, primul mini-război cu tata. Toate erau acolo. Toate puse în memoria mea. Chiar în ziua când împlinisem 21 de ani, am început să le dau una câte una jos în fiecare seară de atunci, ajungând să mai rămână doar o fâșie. O fâșie ce am pus-o chiar eu. Nu e ca toate celelalte. Era albastră cu dantelă neagră ce avea un parfum unic: parfumul lui.

De când am părăsit castelul, nu mă mai căutase. Mă întâlnisem o dată cu Hecta ce-mi povestise tot ce se petrecuse de la plecarea mea. Chiar dacă în toate aceste săptămâni petrecute împreună, doar prima zi când m-a salvat a fost tandru. Atunci am simțit că mă iubea cu toată ființa lui, însă din a doua zi a devenit rece mai tot timpul. Nu puteam numii ceea ce aveam noi o relație. Câteva săruturi, atingeri fierbinți și cuvinte pasionale nu erau de ajuns pentru mine.

Aproape mă dăruisem lui din nou în seara când m-a agresat fizic, dar și sentimental și psihic.
Nopți la rând nedormite cu gândul că va venii să mă bată din nou. Vise în care mă respingea ca și suflet pereche. Toate acestea din aceea zi și bine am făcut că am plecat. Toate aceste vise dispăruseră.