Super Nova - Pauză

Cap. 22

Sammrai:

"Mai bine mă omor eu decât ei pe mine!"

Cu acest gând, m-am lăsat mai adânc în valurile întunecate ale apei.

Nu mai simțeam nimic.
Nu mai vedeam nimic.
Nu mai știam nimic.

Însă o întrebare mă măcina...

Cine sunt și de ce ar fi trebuit să simnt, să văd și să știu ceva?

Ce se întâmplă cu mine?

Parcă împinsă de o forță magnetică, mi-am deschis ochii, lumina puternică făcându-mă să-i închid la loc. După câteva secunde bune, am deschis câte un ochi, realizând că ceea ce mă înconjura nu era apa în care mă adânceam din ce în ce mai mult acum câteva momente, ci pereții de lemn a unei camere.

Vrând să mă ridic din pat, am simțit cum toate oasele încep să îmi trosnească, făcându-mă să țip de durere.

Ce naiba se întâmplă cu mine?

Punându-mă din nou la loc, am început să analizez camera în care mă aflam, însă acest lucru nu dură mult, căci una dintre ușile ce dădeau ori spre ieșire, ori spre baie se deschiseră, pe ea intrând o bătrânică cu o expresie blândă, ținând în mâini un platou.

Aceasta îmi zâmbi ușor, așezând pe noptieră tava cu mâncare, pe urmă punându-se pe marginea patului, începând să mă privească cu intensitate.

- Copilo, ești bine? întrebă aceasta ușor.

- Nu aș putea spune că da, pentru că mă dor toate oasele și în primul rând, de ce mă dor în halul ăsta? Ce s-a întâmplat?

Bătrânica îmi zâmbi, punându-și o mână pe brațul meu:

- E și normal să te doară, copilă! Dacă tânărul prinț nu te-ar fi scos la timp, ai fi murit! Ce s-a întâmplat de ai ajuns acolo?

Încruntându-mă, am încercat să pun cap la cap cele zise de bătrână, însă durerea chinuitoare puse din nou stăpânire pe mine.

Râu? Prinț? Moarte?

Ce naiba s-a întâmplat?

- Deci? Îmi spui? insistă aceasta.

Uitându-mă debusolată la bătrână, mi-am umezit buzele, zicând cu glas scăzut:

- Nu îmi aduc aminte!

Aceasta își ridică sprâncenele în sus, zicând de data asta mai precaut:

- Dacă asta nu știi, îmi poți spune măcar cum te cheamă?

Mărindu-mi ochii, am lăsat să-mi scape un suspin, ce o făcu pe bătrână să tresară.

Cum mă cheamă?

Nu...Nu îmi aduceam aminte!

Cine sunt?

Nici asta nu știam!

Încercam cu orice preț să-mi aduc aminte, însă nu îmi puteam aduce nimic aminte.

Cu glasul tremurat și cu lacrimi în ochi, mi-am ridicat genunchii la piept, zicând:

- N...Nu... Nu-mi aduc aminte! Nu-mi aduc aminte nimic!

Bătrânica își strânse mâna în jurul brațului meu, trăgându-mă la pieptul ei, strângându-mă protector în brațe.

Începând să plâng în hohote, nu am mai băgat de seamă că aceasta încerca să mă calmeze, zicându-mi cuvinte încurajatoare.