Cap. 21

1K 100 48
                                    

Cinci luni și trei săptămâni.

Atâta a trecut de când am ajuns în haita Sacro-Mon.

Față de haita mea, aceasta e total opusă.

Începând cu copiii, aceștia sunt duși de micuți la școli speciale unde sunt învățați despre neamul lor și regurile haitei, toate acestea până la vârsta de 14 ani. De la 14 ani sunt aleși după puteri și forță în grupe, antrenându-se până la 20 de ani, când unii dintre ei devin pe deplin soldați a haitei sau își întemeiază familii.

Totul pare atât de mecanic încât, câteodată, cred că sunt niște roboți.

Oftând, m-am așezat pe marginea patului, privind pe geamul enorm.

Priveliștea era una spectaculoasă, dar cu ce folos dacă totul era rece.

Nu zic că nu este frumos aici, dar e prea strict totul și mie una nu-mi place.

De când am devenit lună, ați auzit bine, sunt luna haitei, am încercat să schimb atmosfera, dar în zadar.

Sin întotdeauna îmi spunea că nu pot schimba traiul haitei de viață și că sunt așa din străbuni.

Și venind vorba despre Sin, acesta e pus pe fapte.

După acea zi în care am aflat adevărul, acesta s-a comportat extrem de grijuliu cu mine.

Nici nu mai spun că după 3 zile în care am stat pironită în casă citind despre originile mele, nebăgându-l în seamă deloc, acesta și sării pe mine.

Momentul în care m-a marcat a fost unul unic și nu un vis cum a fost cu "Edem" însă nu simțisem că fusesem marcată. Nu avea efect​.

Edem a fost doar o iluzie. Atâta. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Tot visul ăla nenorocit a fost ideea nenorocitului de Sin, care acum tot își bate joc de mine pe seama lui.

Un ciocănit puternic se făcu auzit în ușa camerei, făcându-mă să tresar.

Sin intră în cameră numai un zâmbet, închizând ușa după el cu cheia.

- Ce face luna mea prețioasă? întrebă acesta jucăuș, punându-se lângă mine în pat.

Mi-am ridicat o sprânceană întrebător, acesta întipărindu-și pe chip un zâmbet larg.

- Bine face! îi zic batjocoritor

Acesta îmi dădu un zâmbet strâmb, zicând pe urmă mai serios:

- Azi plecăm în haita ta!

Auzindu-i cuvintele, un zâmbet imens îmi apăru pe chip, însă expresia lui Sin nu arăta a fericire, ci a tristețe.

Ceva s-a întâmplat!

- S-a întâmplat ceva?

Acesta se ridică în șezut, refuzând să-mi răspundă, însă după modul cum mușchii spatelui său îi sunt încordați, mi-am putut da seama că ceva nu e a bine.

- S-a întâmplat ceva? repet, de data asta, mai dur.

Acesta își întoarse privirea spre mine, zicând pe un ton scăzut:

- Haita tatălui tău a fost atacată!

Un icnet de uimire îmi ieșii pe buze, făcându-l pe Sin să mă privească cu o durere mută.

Nu se poate așa ceva!

Sărind din pat și fugind spre șifonier, mi-am luat pe mine primele haine ce mi-au căzut în mână. Fiind gata să plec din cameră, Sin îmi prinse încheietura, zicând pe un ton dur:

Super Nova - PauzăUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum