Super Nova - Pauză

Cap. 11

- Carrara!

- Da, tată?

- Sunt aici! Sunt pe teritoriul nostru! zise acesta impacientat.

Mi-am îndreptat atenția spre acesta zicând:

- Evacuați haita!

Acesta dădu din cap, plecând în fugă.

Mi-am îndreptat din nou atenția spre geam, urmărind cerul înnorat.

Știam ce urmează și nu era de bine.

Am tras jaluzelele de la geam, îmbrăcându-mă repede cu hainele alese de Caro sau mai bine zis haina: un costum din piele, mulat pe corp fără mâneci, geacă de piele și cizmele până la genunchi fără toc.

M-am uitat în oglindă, văzându-mi reflexia, ce arăta cu totul schimbată: pusesem câteva kilograme de când îl aveam pe bebe și burta nu înceta să crească, fiind destul de evidentă mai ales prin aceste haine.

Mi-am așezat palma peste pântec, simțind cum micuțul de acolo dădea din piciorușe.

- Debia aștepți să-ți vezi tatăl? îi zic micuțului ce nu se oprește din a da cu piciorușele în pântec.

Un urlet puternic sparse liniștea din haită.

Am coborât la parter văzând cum grupul meu era în fața casei mele, gata de luptă.

În fața lor apărură 10 lupi gri înfricoșători, însă ceea ce mă uimi era că Edem era însoțit de o fată blondă, amândoi fiind în frunte.

Deci ea e scufița roșie.

Am început să rânjesc diavolește, o idee năstrușnică venindu-mi deja în cap.

Mi-am axat atenția spre prietenii mei zicând telepatic:

- Plan A! Jucați-vă cu mintea lor până ce apar peisaj!

M-am îndreptat privirea spre Edem ce făcea pași hotărâți spre frații lui ce erau nepăsători de toanele lui.

- Cum ați putut? M-ați trădat! Voi, frații mei, m-ați trădat! țipă acesta nervos.

- Gândește-te bine cine a trădat pe cine! zise Roman calm.

Edem începu să râdă haotic, zicând pe urmă cu dezgust:

- Dați-ni-o pe fată!

- "Fată"? Da nu era cumva iubită? zise batjocoritor Ramon.

- Nu te băga! mârâi spre acesta.

Ok! Deci e destul de nervos!

Acum e momentul să-l fac să clacheze.

M-am pus în scaunul cu rotile, împrumutat de la bunica lui Caro, începând să-l pun în mișcare.

Știam că arătam ca o proastă în scaunul ăsta și nu avea nici un sens, însă planul e plan.

Am ieșit din casă încet, nimeni nebăgându-mă în seamă.

M-am așezat mai bine în scaunul, zicând pe un glas slab:

- Pe mine mă căutați?

Prietenii mei se dădură la o parte, lăsându-mi loc să îl văd pe minunatul meu rege, unii dintre ei începând să chicotească.

Hai să ne jucăm puțin!

Acesta când își ațintii privirea asupra mea, muții.

Ochii acestuia fu acoperiți de o pânză de lacrimi ce începură să alunece pe obraji. Corpul îi tremura necontrolabil, privindu-mă înspăimântat.