Albastru Și Dreptate

Mont Tonnerre

          Când se lăsă seara zilei următoare, când umbra pădurii se făcu mai deasă, când ultimele raze ale soarelui au mângâiat muribunde mușchiul copacilor înalți și țepeni, când toate păsările diurne au amuțit prin scorburi și liniștea enigmatică a pădurii a rămas să-și cânte recviemul laolaltă cu izvorul curgând lin la vale, când noaptea, regină neagră și întunecată, și-a coborât privirile asupra Mont Tonnerre, zâmbind sombră în fața eternității, un călăreț pătrunse în desișul pădurii.

           Atâta timp cât fu sigur de a nu fi văzut, călări cu prudență la trap ușor, ciulind urechile la fiecare șoaptă a vântului, la fiecare murmur de izvor, scrutând cu o privire interogatoare desișurile pustietății.

          Brusc, se opri, descălecă și, luându-și calul de frâu, se duse să-l atașeze de prima ramură ce-i căzu sub mâni. Animalul necheză neliniștit, și pădurea păru să tresară la acest zgomot cu care nu era obișnuită, în sălbăticia şi uitarea sa.

          -E în regulă, murmură străinul. Calmează-te, Rosamund, iată că am parcurs cu bine desișul pădurii și, cel puțin în ce te privește, ai ajuns la destinație, și călătorul încercă să scruteze cu privirea profunzimea desișului, dar deja umbrele erau atât de opace, că era imposibil să distingi ceva mai mult decât niște mase negre decupându-se din niște mase și mai negre și mai întunecate.

          Odată acest examen infructuos terminat, necunoscutul se întoarse spre calul său, un cal frumos, puternic și nobil, negru ca noaptea, de origine arabă și, luând în mânile sale capul calului, îl mângâi cu afecțiune, dăruindu-i un zâmbet trist.

          -Adio, bunul meu Rosamund, zise el, dacă nu te mai regăsesc, adio.

          Aceste cuvinte fură acompaniate de o privire rapidă pe care străinul o plimbă în jurul său, de parcă s-ar fi temut sau, cine știe, ar fi vrut să fie auzit. Calul dădu nervos din cap, lovi pământul cu piciorul și necheză jalnic.

          De această dată, străinul se mulțumi doar să deie din cap melancolicși să surâdă trist, ca și cum vrând să zică:

          -Ai dreptate, Rosamund, pericolul e într-adevăr aproape.

           Și atunci, decis fără îndoială din timp să nu combată acest pericol, aventurosul necunoscut scoase două pistolete din coburile centurii și le atașă de șa, apoi repetă același procedeu și cu spada, una lungă și ascuțită, pe care o fixă sub șa.

          Odată aceste preambuluri ciudate terminate, călătorul își scoase mânușile, lăsând vederii niște mâni albe, îngrijite și delicate; își scoase pălăria și o lăsă să cadă nepăsător la pământ, dezvăluind privirilor un păr frumos și unduitor , căzând alene pe umerii acoperiți cu o mantie neagră și călduroasă, pe care nu o păstră însă. O dezbrăcă și o lăsă să cadă lângă pălărie, în locul său îmbrăcând o rasă de călugăr albă, imaculată, în gluga căreia își camuflă privirile.

           După ce își trecu încă odată mâna delicată peste crupa lui Rosamund, după ce inspiră adânc aerul rece al pădurii, necunoscutul căută cu privirea o potecă oarecare dar, negăsind nimic, păși nepăsător în pădure, urmându-și presimțirile.

           Este, cred, momentul, să oferim cititorilor noștri o imagine exactă a călătorului pe care îl introducem sentinței cititorilor, presonaj care e destinat să joace un rol important în decursul istoriei noastre.

          Cel care, după ce descălecase de pe cal se aventura atât de nepăsător, părea a fi un om de viță nobilă, frumos și curajos, şi vădit cu experiență de viață. Despre asta ne vorbește cicatricea rozalie ce îi brăzda obrazul, precum și însăși faptul că se aventura singur în desișurile pădurii la așa o oră târzie, râzând în fața pericolului și rămânând dezarmat, dar neclintit, în fața provocării.

          O persoană cu trăsături blânde, dar autoritare, cu privirea strălucind de o inteligență superioară, cu un amestec de forță și finețe în gesturi, cu o privire ce știa să exprime orice sentiment, și pe care, odată plonjată în ochii cuiva, părea să se oprească aidoma a două raze orbitoare de soare destinate să lumineze făptura privitorului până adânc în suflet.

          O pereche de buze perfecte lăsau să se întrevadă un rang dublu de dinți magnifici, pe care tenul palid îl făcea să pară și mai alb. Cu piciorul mlădios și fin, cu mâna mică, dar nervoasă, acest străin, neânfricat, dar melancolic, înainta pe dibuite în desișurile pădurii.

          Abia dacă reuși să facă zece pași în mijlocul umbrelor negre ale arborilor, că auzi pași rapizi în direcția unde își lăsase calul. Prima sa mișcare, mișcare involuntară intențiile căruia erau evidente, era să se întoarcă, însă se menajă și păși mai departe. Însă, vrând totuși să știe ce se întâmplase cu bietul Rosamund, se ridică în vârful degetelor și își plonjă privirile îngrijorate printre ramuri, dar, dezlegat de o mână invizibilă, calul dispăruse.

          Fruntea necunoscutului se pliă lejer, și un surâs melancolic crispă obrajii îmbujorați, evidențiind ușor cicatricea. Așa stând lucrurile, necunoscutul își îndreptă pașii spre centrul pădurii. În decursul încă câtorva pași, crepuscului muribund al lunii îi ghidă pașii prin profunzimile pădurii, dar curând și această lumină pieri, lăsând-ul pe călător într-o beznă desăvârșită.

          -Sunt forțat să mă opresc. Nu mai văd nimic, zise el cu glas tare.

          Abia aceste cuvinte fură rostite într-un dialect pur englezesc, că o lumină se aprinse subit în fața sa aproape la cincizeci de pași depărtare.

          -Merci, fu răspunsul necunoscutului, acum că această lumină înaintează, o voi urma.

          Imediat, luminița înaintă fără oscilații, fără tremur, avansând într-un tempou egal. Tânărul făcu încă câțiva pași înainte, când crezu că distinge o suflare în spatele său. Tresări.

          -Nu te întoarce, zise o voce în dreapta sa, sau ești mort!

          -Bine, răspunse fără a se mira impasibilul străin.

           -Nu vorbi,adăugă o voce în stânga, sau ești mort!

          Călătorul se înclină fără a scoate un sunet.

          -Dar dacă ți-e frică, articulă o a treia voce, izvorând parcă din subteran, dacă totuși ți-e frică, întoarce-te pe aceeași cale pe care ai venit, asta va însemna că renunți, și te vom lăsa să te întorci de unde ai venit.

          Tânărul făcu un gest cu mâna și își continuă drumul.

          Noaptea era sombră iar pădurea - deasă, și deci, în ciuda luminii îndepărtate care îi ghida pașii, necunoscutul nu avansa decât pe dibuite. Timp de aproape o oră, lumina merse, și străinul o urmări fără a auzi un murmur, fără a da vreun semn de frică.

          Deodată, lumina dispăru.

          Străinul ieșise din pădure. El ridică ochii spre cer, și privi stelele ce străluceau timide pe fundalul cerului sombru azuriu. Își continuă drumul spre locul în care dispăruse luminița, și în curând privirile sale, deja obișnuite oarecum cu întunericul, putură distinge în fața sa o ruină, spectrul unui vechi castel.

          În același timp, un obiect rece se lipi de tâmple și îi bară privirea, din acel moment, nu putu vedea nici măcar întunericul. O bandană de mătase neagră îi ținea privirile în captivitate. Era, fără îndoială, un lucru dinnainte convenit, sau cel puțin, o precauție la care se așteptase, căci nu făcu nici un efort pentru a înlătura batista, ci doar întinse în liniște mâna înainte, așa cum face un orb care reclamă un ghid.

          Acest gest fu înțeles, căci imediat o mână rece, aridă, osoasă se cramponă de degetele călătorului. El recunoscu imediat că era mâna unui schelet, dar dacă ar fi fost mâna unei ființe vii, ar fi putut înțelege că a sa nu tremura câtuși de puțin.

          Atunci, necunoscutul se simți ghidat cu rapiditate de un pas sigur.

          Deodată, mâna scheletului o părăsi pe a sa, batista căzu de pe ochi și necunoscutul se opri: ajunsese în vârful Mont-Tonnerre.