Albastru Și Dreptate

Prințul britanic

          În seara zilei următoare, patru călăreți puteau fi văzuți mergând la trap în direcția castelului. Figurile lor erau bine conturate pe orizontul armonios colorat de apus.

          -Margot, murmură Louis aplecându-se în şa spre sora sa, Margot, permite-mi să vin cu tine. Dacă te voi scăpa macar pentru o clipă din priviri, voi credea căte pierd din nou pe veci!

          -Dar e imposibil, Robert, murmură ea privindu-l iubitoare, spunându-i pe numele său de frate, nume dulce pentru că era rar pronunțat. Trebuie să vorbesc singură cu Charles.

          -Prea bine, replică Louis iftând după o clipă de gândire. Dar promite-mi că vei reveni repede, adăugă el sorbind-o din priviri. Oh, cât de dulce era să-i poată pronunța din nou numele!

          -Promit, zâmbi ea, aruncând frâul în mâinile lui Vontoudour, care venise şi elcu ei, şi descălecând. Voi veni în curând. Aşteptați-mă.

         Aşa cum apusul era deja pe sfârşite şi întunericul coborâse împreună cu o ceață densă, Louise păşi hotărâtă pe drumul spre castelul regal fără frică de a fi văzută. Înconjură masiva clădire fără a părea să dea vreo atenție intrării. Ocoli partea sa vestică şi privi în sus la un moment dat.

          Mulțumită, văzând aparent ceea ce căutase să vadă, se apropie de peretele masiv al castelului, şi îl pipăi cu atenție prin întuneric. Brusc, fața sa se lumină de un surâs. Mâina sa delicată apăsă o neregularitate în perete, şi, cu o sforțare, făcu să joace un resort care deschise o trapă îngustă în perete. Vădit mulțumită de rezultatul acțiunilor sale, pătrunse cu un pas hotărât în interiorul castelului.

          Trapa se închise îi urma sa, şi ochii săi dădură de o torță aprinsă, în dreapta sa. Surâse. O luă şi îşi continuă urcuşul. Când era copil, obişnuise să se joace în castelul verişorului său, bun tovarăş de joacă în vacanțele sale din Anglia. Ştia fiecare colțişor al castelului, fiecare trapă şi tunel secret.

          Putea, neobservată, să călătorească dintr-un capăt într-altul al castelului fără să îşi facă prezența bănuită. Acum, jocurile din copilărie îi prindeau bine cu siguranță. Cu un pas hotărât, urcă una câte una, scările care ştia că trebuiau să ducă spre dormitorul verişorului său.

          În câteva minute, ajunsese la capătul coridorului secret. Îşi lipi urechea de uşă, şi auzi paşi străbătând camera dintr-un capăt într-altul . Împinse un resort şi intră în cameră.

          În fața sa văzu un chip prietenos, cu părul lung şi mătăsos pieptănat îngrijit pe spate, cu favoriții lungi, cu fața luminată de un zâmbet călduros:

          -Louise! strigă Charles fericit, îmbrățişându-şi, cum credea, verişoara. Te așteptam, exclamă el arătându-i un fotoliu şi invitând-o să ia loc.

          -Deci Vontoudour şi-a îndeplinit cu zel comisia? întrebă ea amuzată, aşezându-se în fotoliu şi privindu-şi amuzată verişorul.

          -Da, l-am văzut ieri. Mi-a vorbit. Mi-a spus că trăieşti. Mi-a spus că eşti în Anglia! A adăugat că vrei să îmi vorbeşti. Vorbeşte, Louise, te ascult cu atenție! Nici nu îți poți imagina fericirea mea la auzul veştii că eşti în viață! Oh, vorbeşte! spuse Charles radiind de fericire.

          -Bietul meu verişor. Ceea ce vreau să îți spun egreu de rostit. Veştile pe care le aduc pe departe nu sunt bune. Coborî dianne ochii în jos oftând.

          -Puțin îmi pasă! exclamă Charles într-un elan de fericire nebunească. Vorbeşte!

          -Ceea ce urmează să auzi e o poveste teribilă, care poartă titlul de" o glumă a soartei" începu ea sacadat, măsurându-şi cu grijă cuvintele.

          -S-a întâmplat asta într-o noapte furtunoasă şi rece de iarnă. La palatul regal, toată lumea ara în mişcare, cuprins de o bucurie nemaipomenită: regina urma să dea naştere în acea noapte unui nou moştenitor al coroanei, urmaşul tatălui său la tron. După domnia crudă şi tiranică al regelui, acest eveniment suna ca o bună vestire pentru un întreg popor.

            Fiecare îşi pusese speranța că acest mic prinț, născut într-o noapte furtunoasă de iarnă, odată urcat pe tronul tatălui, va schimba lucrurile în țară, punând sfârşitul tiraniei tatălui său. Dar iată că prințul se născu orfan. Mama sa murise dându-i viață.

           Ultimul suflu al mamei fusese primul său suflu. Naşterea moştenitorului fu încununată de doliu. Frânt de această noutate, regele se închise singur într-o cameră retrasă a palatului. Tiranul unui popor întreg, unica ființă pe care inima sa de piatră o iubise vreodată fusese regina.

          Micul prinț, uitat de toată lumea, rămase singur să plângă în brațele în brațele doamnei de onoare a mamei sale, într-o cameră alăturată celei mortuare ale mamei sale. Brusc, uşa acelei camere se deschise, şi intră un bărbat, ținând în brațe un alt copil, de aceeaşi vârstă cu prințul nou născut.

          Acel om, era Samuel Mountague, prieten apropiat al familiei regale, iar copilul pe care îl ținea în brațe era propriul său copil, născut în aceeaşi noapte de către soția sa. Samuel intră în camera în care se afla moştenitorul, în brațele tremurânde ale doamnei de onoare, care nu era alta decât Gabrielle de Myotte. Nimeni nu ştie cu căpătase această criminală acces la încrederea reginei până într-atât încât să îi devină doamnă de companie.

            Fără a schimba vreun cuvânt, Gabrielle îi întinse lui Samuel prințul moştenitor al coroanei, luând din brațele sale propriul copil al lui Samuel. La fel de mut precum avusese loc acest schimb de copii, Samuel părăsi palatul ducând cu sine adevăratul moştenitor al tronului, pentru a-i ascunde pe veci identitatea dându-l drept propriul copil.

          În urmă, ai rămas tu, bietul meu verişor, în brațele unei criminale, departe de familie, singur, fără vreo inimă bună care să bată pentru tine, sortit de către fatalitate să calci pe urma unor străini, să porți pe cap o coroană la care nu aveai dreptul, să te aşezi pe un tron care nu îți aparținea. Astfel, Samuel își asigurase viitorul propriului fiu, fiind hotărât ca după încoronare să capete încrederea ta şi astfel să guverneze cu regatul angliei din umbra unui rege uzurpator. William e adevăratul rege britanic...

         

     Aici, Dianne făcu o pauză, şi îşi privi atent verişorul, pentru a citi ce se petrecea în sufletul său. Ştia că nu se înşelase povestindu-i acestuia această istorie, adevăratul său trecut.

          Brusc, Charles ridică privirea şi o privi pe Dianne în ochi, parcă hotărât asupra a ce urma să facă, spuse:

          -Louise, ajută-mă să restabilesc dreptatea!