Albastru Și Dreptate

Îngerul morții

          Nu le fu greu să se orienteze. Găsiră uşor drumul spre palatul ducelui Devonshire. William rămase înafara garnizoanei, cu caii, pe când Louise se îndreptă cu un pas nu lipsit de tremur, spre castel. Arătă inelul mamei sale gărzii de la intrare şi fu recunoscută drept ambasadoarea reginei Augustina în Anglia. Fu lăsată să treacă.

          Un majordom o conduse până în salonul în care urma să se întrevadă cu Devonshire, tatăl mult iubitului său frate- Louis. Fu rugată să îşi spună numele. Louise, la rândul său, nu ezită nici o clipă şi se dădu drept Blanche, doamna de încredere a reginei. Numele nou venitei îi fu trimis ministrului, care, auzindu-l pomenit atât pe neaşteptate, fu extrem de mirat.

          Dar asta nu îl împiedică să se prezinte de îndată în camera în care, după cum i se spusese, aştepta Blanche cu veşti urgente din partea reginei. Mirarea sa crescu şi mai mult când, în locul vizajului alb şi a unui râu de bucle negre, Devonshire văzu o mască şi coafură aurie şi bogată. Nedumerit, uitând de politețea pe care naturalmente i-o datora ambasadoarei, acesta o înconjură cu paşi şovăitori, amândoi încrucişându-şi privirile ca nişte săbii gata să rănească. Brusc, se opri în fața demoisellei mascate şi zise:

          -Minți! Tu nu ești Blanche. Unde e Blanche? De ce mi s-a spus ca ea mă așteaptă aici? Ce vrea să însemne asta?

          Privirea Louisei îl străfulgeră. Licărul inteligent al ochilor necunoscutei îl frapă pe Devonshire. În sinea sa, îşi spunea că, poate, nu are de a face cu o necunoscută. O privi din ce în ce mai mirat, aşteptând un răspuns din partea vizitatoarei.

          După o clipă de tăcere, Dianne răspunse, cu o voce mascată şi de-a dreptul de nerecunoscut, care-l făcu pe ministrul englez să se convingă că totuşi, nu o cunoştea pe nou-venită. Margueritte zise:

          -Aveți dreptate, milord, nu sunt Blanche. Biata de ea a fost capturată de oamenii Lotharilor. Era în interesul lor ca vestea pe care regina Augustina v-o trimitea, sa nu ajungă la destinație.

          Apoi, cu o voce calma şi sacadată, scoțând de sub mantie inelul pecete al mamei sale, adăugă:

          -Iată dovada că regina Franței are încredere în mine. Îi întinse inelul ministrului, care-l luă cu o mână tremurândă şi îl duse cu respect la buze. În ciuda a tot ce se întâmplase de când Louise fusese oficial declarată moartă în urma căzăturii de pe pod, dauphina nu vroia să mintă. Nu putea spune că fusese trimisă de regină la Devonshire, ar fi fost o minciună, dar nimic nu o încurca să zică că Augustina avea încredere în ea. După ce inelul îi fu înapoiat, reluă, cu o voce pe care o păstra cu înverşunare străină:

          -Trebuie să veniți cu mine în Franța, milord. Regina vrea să vă vorbească.

          Devonshire o privi scrutător pentru un moment, după care, cu o oarecare şovăială, întrebă:

          -De ce aş avea încredere într-un vizaj mascat şi o voce completamente străină?

          Fără să pară mirată de remarcă, Margueritte răspunse cu o simplețe care-l făcu pe Devonshire să o privească cu admirație:

          -De vreme ce regina Augustina are încredere în mine, nu văd vre-un motiv pentru care milord ar trebui să nu mi se încreadă. Înafară de Blanche, eu sunt unica persoană care va putea să vă introducă incognito în vestibulul reginei, milord.

          Privirea lui Devonshire încerca zădarnic să deslușească vreun indiciu care să-i vorbească despre identitatea misterioasei ambasadoare. Degeaba scruta el minuțios privirea expresivă a Louisei, degeaba îşi încorda acesta auzul pentru a desluşi un glas cunoscut, şi totuşi, de ce atunci inima i se zbătea să iasă din piept, de ce simțea cu mirare un tremurici involuntar de fiecare dată când privirea necuniscutei îl țintuia? Asta era peste puterile sale, aşa că răspunse, cu o voce surprinzător de abătută: