Albastru Și Dreptate

Fantomele

          Pe vârful muntelui, cu desișul pădurii ocrotindu-i poalele, cu zenitul mângându-i dimineață de dimineață crestele, cu apusul prelung înroșindu-i crenelurile, se ridica, semeț, un castel în ruine de tipul celor feudale, dar cu un aer, cert, și mai sombru, și mai rece, și mai înfiorător. Arcele frumos sculptate cu ornamente fine și cavitățile căruia, în loc să fie ornate cu statui mutilate de timp și intemperii, era înfrumusețată cu flori sălbatice și feerice, decupând în negrul cerului dantele sfioase de natură.

          Deschizând ochii, tânărul se văzu în fața unor scări umede ale porticului principal; pe prima treaptă se ținea dreaptă fantoma cu mâna scheletică care o adusese până aici.

          O lungă rasă călugărească învăluind-o din cap până-n podele, sub pliul glugii adânci - două orbite fără privire, mâna sa osoasă era întinsă spre interiorul ruinelor,în interiorul cărora străinul distinse aceeași lumină stranie care-i ghidase până atunci pașii. Se părea că ajunsese la capătul drumului.

          Călătorul înclină capul în semn consimțământ și fantoma urcă lent scările, una câte una, fără a produce zgomot și pătrunse în castel; necunoscutul o urmă îndeaproape, potrivindu-și pasul cu cel al fantomei, liniștit și solemn, pătrunse la rândul său sub ruine. În spatele său o ușă se închise cu zgomot.

          Fantoma se opri la intrarea într-o sală circulară goală, luminată doar de trei lampe verzui. Necunoscutul făcu la fel.

          -Deschide-ți ochii,zise fantoma.

          -Văd, răspunse laconic tânărul.

          Atunci, fantoma scoase cu un gest rapid și mândru o sabie de sub rasa de călugăr și lovi într-o coloană de bronz care răspunse loviturii cu un muget metalic.

          În același timp, în sala goală, toate dalele se ridicară și un număr mare de fantome, asemănătoare leit cu prima, apărură armate fiecare cu câte o spadă lungă și se aliniară în așa fel încât, la lumina verzuie a celor trei lămpi, păreau a fi, confundându-se cu răceala și imobilitatea umană - niște statui înmărmurite pe piedestaluri.

          Fiecare din formele acestea umane se detașa în mod misterios de draperiile albe ce acopereau pereții luând formă de fantome, și înaintând în sală.

          Șapte scaune erau așezate în primul rând; iar pe șase dintr-e ele erau așezate câte o fantomă, doar unul din scaune-cel din mijloc-rămânând neocupat.

          Cel ce era așezat pe scaunul din dreapta celui gol se ridică în picioare.

          -Câți suntem, fraților? întrebă el întorcându-se spre celelalte fantome.

          -Trei sute, răspunseră fantomele, contopindu-și vocile într-una singură.

          -Trei sute, reluă cel ce părea a juca rolul șefului, dând din cap în semn afirmativ. Trei sute, dintre care fiecare reprezintă zece mii de asociați, trei sute de spade care egalează fără frică trei mii de pumnale! Apoi, întorcându-se spre străin:

          -Care ți-e dorința? îl întrebă fantoma.

          -Vreau să văd lumina, fu răspunsul scurt și convingător.

          -Drumul ce duce spre Mont Tonnerre, lăcașul Glugilor de Ceață, e greu și încâlcit, nu îți e frică să-l urmezi?

          -Nu mi-e frică de nimic.

          -Odată ce mai faci un pas înainte va fi imposibil să te întorci înapoi. Gândește-te bine.

          -Nu mă voi opri decât când îmi voi atinge țelul.