Albastru Și Dreptate

Profeție împlinită

          Cât nu ar părea de ciudat, Margueritte abia dacă observă absența fugarei, fără a părea câtuşi de puțin mirată.

          Quentin se apropie de ea în grabă şi, punând prieteneşte o mână pe umărul său, zise:

          -Louise, îți sunt nespus de recunoscător. I-ai salvat viața. Am făcut-o să jure că va vorbi. Ți-a dat întâlnire deseară, pe malul Thamesei. A promis că acolo, îți va spune numele prințului britanic. Dianne, mă auzi? întrebă el oarecum îngrijorat, văzând cu nelinişte privirea sa tulburată scrutând melancolic pereții închisorii care se înălțau amenințători, impunători deasupra orizontului.

          Când simți mâina lui Quentin pe umărul său, tresări, şi se întoarse repede spre el.

          -Da, sigur, murmură ea preocupată, ştergându-şi lacrimile, sărind în şa şi dând bici calului. Quentin făcu la fel. O linişte grea se lăsă peste ei, linişte pe care Quentin socoti mai prudent să nu o tulbure.

° ° °

          Noaptea era rece şi furtunoasă, la fel ca sufletul Diannei. Apa mării era învolburată, valurile loveau neliniştite țărmul, risipind ovale fumurii şi reci. Tărmul se contopea cu marea într-un haos de beznă. Totul în jurul său era negru şi macabru. Doar luna, în înaltul cerului, strălucea melancolic, luminând abia contururile din noapte.

          Era singură, nici un ochi pe țărmuri nu era deschis să o vadă, această singurătate mută o învăluia în visul veşniciei. Era frig, dar nu asta o făcea să tremure... Privea luna deasupra capului său, sângerie şi parcă funebră.

          -Destinul nu deschide o uşă fără să închidă alta în spate, murmură ea, vai, câtă dreptate cuprind aceste ultime cuvinte ale unui inocent condamnat la moarte...

          Uşa care s-a închis pe veci în spatele meu, e podul de peste Thames. În urmă a rămas trecutul meu, în dosul uşii au rămas persoanele la care țineam, pe care le iubeam, care mă înconjurau cu iubirea şi căldura nobleții lor. Sărind de pe pod, eu am trântit în urma mea această uşă, închizând-o şi blocând-o pe veci pentru mine.

          În fața mea s-a deschis o alta, am călcat pe poteca singurătății, pe poteca care nu duce nicăieri. Şi cel mai dureros e că nu mă pot întoarce, nu pot sparge uşa care s-a închis pe lacăt, despărțindu-mă pe veci de trecutul meu. Unicele sunete care mai pătrund la mine din dosul acestei uşi de fier sunt vorbele măştii, unica viziune, luna plină, unica bătaie de inimă, unicul suflu de viață, al său!

          Sunt pe veci despărțită de ce am avut cândva. Exilată din propria greşeală, dintr-o fatalitate! izbucni ea în plâns, fără dreptul de a le aminti ceva, fără vreo şansă de a-i revedea! Pe veci! Ea aruncă o privire încețoşată spre lună, care era pustie, la fel ca şi sufletul său! Urechile sale vuiau de zgomotul valurilor, iar privirile sale obosite nu vedeau în jur altceva decât beznă.

          Era frig. Se învălui mai strâns în mantia sa, încercând să se încălzească. Trebuia să lupte.

          -Moartea e un punct, după care urmează altele două, cită ea din nou inscripția condamnatului. Câtă dreptate avea el! Curaj, răbdare şi speranță! Aşa îşi încheia el strigătul spre eternitate! Doar de aceste trei lucruri are nevoie un om în viață. Iată cele trei arme cu care un suflet poate învinge în duelul cu destinul!

          Într-adevăr, la Havre, când am primit masca de pe umăr, când l-am întâlnit pe Robert, am avut nevoie de curaj, la Vatican, singură în fața imposibilului, aveam nevoie de speranță, iar acum, pustiită, singură, părăsită am nevoie de răbdare! Viața e un drum lung spre moarte, o potecă care se bifurcă la tot pasul, un tunel cu cotituri şi fundături, un zbor spre veşnicie, zborul îngerilor cu aripi rupte!