Albastru Și Dreptate

Recviemul trecutului

          Odată ce barca acostă în docuri, portul fu pus la curent cu accidentul survenit în larg. Toate formalitățile terminate, găsiră Cai de poştă şi se îndepărtară, sombri. Ajunşi la vreo milă de docuri, tăcerea trebui ruptă pentru a se decide ce vor face mai departe. În lumina accidentelor sângeroase, se decise ca Vontoudour să îl însoțească pe William în Mont Tonnerre, la sora sa, unde urma să rămână până ce pericolul nu va fi trecut.

          Ducele Devonshire nu avea nimic mai mult de făcut, decât să se întoarcă la palatul său, călătoria sa atingându-şi aici sfârşitul. Dianne, pe de altă parte, era abia la începutul drumului ce trebuia să o ducă la moştenitorul de drept al coroanei britanice, la adevăratul său verişor. Quentin se oferi să o ajute, propunere ce fu primită de dauphină cu recunoştință.

          Încălecând pe cai, Vontoudour şi William porniră spre Mont Tonerre, Devonshire, spre castelul său iar Dianne şi Quentin porniră spre casa celui din urmă, discutând.

          -Quentin, i se adresă gânditoare dauphina, cum se face că te aflai la bordul corabiei când izbucnise incendiul?

          După o pauză scurtă în care acesta îşi calmă bătăile inimii şi îşi ordonă gândurile într-o manieră prezentabilă, Quentin răspunse:

          - vă urmăream. V-am urmărit din Anglia şi până lângă Luvru, de la porțile acestuia şi până înapoi la barcă. Zise el cu o voce ruşinată şi şovăielnică.

          -Cum? făcu Margueritte oprindu-şi scurt calul şi privindu-şi vechiul prieten oarecum mirată.

          -Dianne, i se adresă acesta cu hotărâre, văzând că clipa confesiunii venise, şi că acum era imposibil de ocolit o explicație, ştiam că trăieşti. Vezi tu...începu el cu o oarecare ezitare, dar hotărât să vorbească. Te credeam moartă...toți. Eram disperați.

          Eu...ei bine eu...mă credeam asasinul tău, căci din cauza mea îți sacrificaseși viața, pentru a mă salva, pentru că... țineai la mine, continuă el vorbind repede, gâfâind de emoție şi scutând adâncurile sufletului Louisei cu o privire neliniştită şi şovăielnică. În zadar am căutat cadavrul tău, în zadar am încercat să aflăm măcar ceva, să găsim un indiciu de care să ne agățăm pentru a te găsi...

          După două săptămâni, cu inima zdrobită de deznădejde, ne-am întors în Franța, semănând calea ce desparte aceste două țări cu lacrimi de fraternitate, cu sânge de inimi în doliu.

          În momentul în care am călcat pe pământul francez, pe patria celei care...murise pentru...a-mi salva viața, pe acest pământ pentru care ne-am vărsat şi amestecat sângele cu cel al măştii tale, pământul francez care a îmbibat în sine lacrimile măştii de fier, căci ştiu cât de mult înseamnă el pentru tine...în sfârşit, patria în care ai crescut, în care ai copilărit, în care ai râs şi plâns laolaltă cu toți prietenii şi duşmanii tăi, patria, care nu ți-a auzit adio-ul, care nu a simțit ultima ta suflare, ultima sforțare a inimii tale, tot pentru ea bătând...când am păşit pe pământul francez care ma primit rece, aşa cum un om nobil primeşte un asasin la sine în casă, călcând pe pământul pe care călcase piciorul tău, am simțit că acel pământ îmi frige picioarele cu căldura sângelui pe care toți credeam că l-ai vărsat pentru patrie.

          La nu mult timp după ce vestea... morții dauphinei a fost răspândită până în cele mai ascunse colțişoare ale provinciilor, când fiecare plângea şi purta doliu...m-am întors în Anglia, împreună cu René, care, la fel ca şi mine, nu suferea gândul de a rămâne mult timp departe de pământul unde murise....dauphina.