Albastru Și Dreptate

În pragul eşafodului

          În întâmpinarea lor ieşi un valet, unicul pe care modestul Quentin îl mai ținea în slujba sa. Fața sa radia de fericire:

          -Oh, monsieur, cât sunt de fericit să vă văd! Credeam că v-au arestat şi pe dumneavoastră şi că ați ajuns-o pe sora domniei voastre din urmă, acolo unde ofițerii au dus-o! Cât sunt de fericit să vă văd în libertate, monsieur! exclamă el, înaintând spre stăpânul său.

          La auzul acestui elogiu, Quentin păli uşor, sări grăbit din şa, şi îi strigă valetului, cu o voce oarecum tremurândă şi nerăbdătoare:

          -Ce vrea să însemne asta? Unde e Gabrielle? Care ofițeri? De ce să fiu arestat? Ce tot vorbeşti?

          -Cum? se miră acesta, domnia voastră nu ştie, că în seara zilei în care ați dispărut de acasă fără a anunța pe cineva despre călătoria pe care o plănuiați, sora voastră a fost arestată de către nişte jandarmi cu mască, şi , odată urcată într-o trăsură ferecată la ferestre, aşezată între doi jandarmi care nu o scăpau din priviri, a plecat.

          Peste trei zile, văzând că nici domnia voastră şi nici domnişoara Gabrielle nu se întorcea acasă, am plecat la cel mai apropiat post de poliție, pentru a mă interesa de soarta stăpânilor mei. Acolo mi s-a spus că sora domniei voastre fusese transferată la închisoarea din Chentinbury, că fusese condamnată la moarte pe eşafod, şi că, dacă să ne referim la ziua de azi, mai sunt trei zile până la execuție. Oh, monsieur, ce nefericire! strigă bătrânul valet privindu-şi în dezolare stăpânul.

          Tot acest discurs fu ascultat de Quentin cu o disperare crescândă în priviri, care, la sfârşitul frazei valetului, purtau pe pleoape lacrimi de regret.

          -Gabrielle, murmură el, biata, biata mea surioară. Ea nu m-a iubit niciodată dar eu, nefericitul său frate, am purtat mereu în suflet o iubire tandră pentru această criminală. Trebuie să o găsesc, să îi spun cât de rău îmi pare. Margot, Margot, poate o putem ajuta cumva, poate putem face ceva pentru a împiedica această execuție, Margot! strigă el privind-o printre lacrimi tremurânde.

          -Voi face tot ce îmi stă în putere, şi, cu toate că sora ta e o Criminală, eu niciodată nu am fost de acord cu răzbunarea oamenilor. Când oamenii pedepsesc păcătoşii, prin pedeapsa lor, ei devin la fel de criminali ca şi cei pe care se răzbună. Călăul, ridicând toporul deasupra capului victimei sale, se face la fel de vinovat ca şi muribundul, se face vinovat de asasinat. Îți jur, Quentin, vom face tot posibilul pentru a o ajuta pe sora ta. În şa, şi, arată-mi drumul spre închisoarea din Chentinbury.

          Din nou în şa, aceştia porniră la galop în direcția indicată de valet. După câteva minute de galop nebun, când inima sa îşi calmă nițel bătăile nebuneşti, când putu gândi limpede, Quentin o întrebă pe Louise:

          -Dar ce vroiai să vorbeşti cu Gabrielle?

          Atunci, gâfâind de galopul aprig al cailor, Margueritte îi povesti amicului său totul: cum primise informația despre accidentele de la încoronare, cum tălmăcise prezicerile coroanei căzute de pe capul prințului, cum explicase căderea rubinului...

          Îl lămuri asupra prezenței surorii sale în castelul Mountague, îi relată dialogul său cu Samuel, îi menționă bănuielile sale că Gabrielle ar fi implicată în complotul coroanei britanice. În sfârșit, îi spuse că miza pe ajutorul Gabriellei pentru a afla adevăratul nume al regelui englez şi îi jură lui Quentin că o va scoate pe Gabrielle din închisoare dacă aceasta va fi deacord să îi spună adevărul.

          Această povestire dură ceva timp, iar când Louise o termină, ajungeau deja în împrejurimile Chentinbury. Trebuiau acum să ia o decizie importantă...nimeni nu putea cu uşurință să pătrundă în celula unei persoane condamnate la eşafod. Însă ceea ce pentru Quentin era un obstacol imposibil de trecut, pentru Dianne era o chestiune de o singură lacrimă sângerie.