Albastru Și Dreptate

Profeție

Când razele sfioase ale apusului se strecurară încetişor în cameră prin perdelele subțiri, Daphne dormea profund. Unul din brațele sale delicate atârna în afara patului, iar celălalt, pliat elegant înspre gât, îi susținea capul. În toată atitudinea sa, în cercul suriu ce îi sublinia trist pleoapele, în abandonul delicat al brațelor, se simțea de departe o prostrație profundă a unui corp învins de prea mult suflet.

Din când în când o umbră îi traversa fruntea, o contracție involuntară îi făcea vizajul dulceag să tresară, ca o apariție fantomatică, o tresăltare nervoasă îi făcea degetele mici să tremure. Unul din multele astfel de manifestări furtunoase o trezi brusc din somn. Deschise larg ochii, nişte ochi frumoşi umbriți de gene lungi, şi îşi îndreptă îngrijorată privirea spre orologiu.

O privire fu deajuns să o liniştească. Încă nu venise vremea. Mai avea trei ore de aşteptat. Luă o carte şi se aşeză alături de fereastră şi plonjă în lectură, întrerupându-se doar din când în când pentru a interoga orologiul, revenind apoi mai liniştită asupra lecturii. Orele trecură repede, fără ca Daphne să se sustragă de la lectură şi fără să facă altă mişcare decât cea de a întoarce paginile şi a privi spre orologiu cu nerăbdare. Într-un sfârşit, se întrerupse.

-E timpul, murmură ea aruncând o privire de recunoştință spre ceas şi sculându-se în picioare. Merse spre geam şi, cu o mişcare bruscă, înlătură draperia şi îşi plonjă privirile în întunericul nopții. La lumina slabă a crepusculului funebru, Daphne îşi fixă privirile pe lună, insistând cu o privire imperioasă şi magnetică asupra suprafeței astrului ceresc. Asculta cu respirația întretăiată bătăile ceasornicului, care, după cinci minute de încordare şi speranțe deşarte, bătu, încet şi sacadat, de doisprezece ori.

Când şi ultima bătaie a orologiului se stinse în noapte, Daphne duse o mână tremurândă la ochi şi şterse o lacrimă rebelă, pălind şi scoțând un suspin îndurerat.

-Degeaba! zise ea cu o voce suferindă şi plângăreață. Degeaba aştept. Nu vei veni! Nu vei veni! Am greşit sperând că te voi revedea. E lună plină... şi n-ai venit... Oare chiar nu-nțelegi? izbucni ea cu emoție în plâns. Nu pricepi? Eşti unica mea consolare! Unica alinare! Unicul care mai ține aprinsă în mine flacăra tremurândă a vieții, licărul ochilor tăi în dosul măştii îmi dau putere, gemu ea.

-Vocea ta! Vocea ta, chiar şi-n tăcere, îmi aminteşte de o persoană dragă mie, de o persoană care acum nici nu ştie că exist, că sunt totuşi ceva mai mult decât o umbră, o amintire a trecutului, o lacrimă în mare... Licărul blând al ochilor tăi, văzut pentru o clipă, mă-ncurajează, căci îmi aminteşte de cei ce m-au uitat. Iar tu nu vii! Mă părăseşti şi tu!

Mă părăseşti! Mă laşi singură, pe un pământ străin şi neprietenos, departe de casa pe care nu cred s-o mai revăd, departe de cei ce mi-au fost dragi. Singură, plimbându-mă cu nesiguranță şi regret în fața porților iadului, tu mă laşi! Nu am altă ieşire din situație decât să mor, căci fanatismul lui Samuel îmi va pierde sufletul...Nu! Trebuie să trăiesc. Să mor ar fi să pun sub dubii dreptatea Domnului...Acest om va fi pedepsit. Să fim răbdători, să-i aşteptăm condamnarea.

Doar mâna Domnului poate face dreptate din crimă, doar el poate face diferență dintre pedeapsă şi răzbunare. Cine ştie dacă nu trebuie şi noi să contribuim cu ceva în opera creatorului. Sunt necesară aici, nu am dreptul să plec.

-Dar vai, ce egoistă sunt! exclamă ea parcă cu regret. Sunt egoistă! Mă plâng de propriile dureri, mă împărtăş cu propriile regrete, dar uit complet de necazurile tale. Bietul meu amic, unicul care mi-a mai rămas pe lume, uit complet de suferințele tale. Iartă-mă, mască! Iartă-mă, dacă mă auzi, iartă-mă şi dacă cuvintele mele nu ajung la tine!

Prizonierul propriilor gânduri, întemnițat de-o forță necurată, încoronat cu spini şi mascat pe veci, pecetluit cu liniştea şi blestemat cu neştirea, iartă-mă, mască! Ar fi trebuit să mă gândesc la tine, căci doar tu ai rămas cu mine când toți mi-au întors spatele, doar tu te-ai aplecat să mă ridici odată căzută în prăpastia uitării, doar tu ai întins mâna să-mi ştergi lacrimile cu latul palmei.

Fără nume, fără vârstă, fără altă meserie decât destinul, fără alt acoperiş decât fatalitatea, tu mi-ai ghidat paşii şovăilenici pe poteca întortocheată a sorții mele portivnice, prevăzând cotiturile bruşte şi găurile negre, necerând în schimb decât un lucru, aparent simplu dar defapt imposibil: ai vrut să ştii cine eşti defapt. Iar eu nu ți-am putut răspunde.

Incapabilă şi slabă, nu am ştiut să îmi bravez provocările, şi m-am lăsat să cad, sacrificându-mi viața şi fericirea pentru o himeră. Ai dreptate să nu vii... de ce ai face-o? Nu ți-aş putea răspunde mai mult ca zilele precedente cu lună plină. Oricât n-aş căuta răspuns acestei întrebări, nici o cheie nu se potriveşte uşii ce ascunde în dosul său rezolvarea acestei enigme.

Dar cine? Cine o are? Cine îmi poate da răspuns la întrebarea-cine ești tu defapt? şi, cu acest gând, Daphne adormi preocupată, lăsăndu-şi capul să alunece pe pernă şi căzând într-un somn bolnăvicios, letargic.

-Lafitte! murmură ea după vre-un sfert de oră de somn zbuciumat, dar fără să se trezească de-a binelea. Abatele Lafitte are cheia către secretul ce v-a ascuns secretul existenței, mască. De fiecare dată când, în timpul vieții, îi pomeneam de tine el tremura convulsiv, devenind livid şi încurcat. Fără îndoială că el ştie ceva, dar s-a temut să-mi spună.

L-aş întreba cu plăcere asupra acestui subiect, asta e cel mai puțin ce pot face pentru tine, mască, dar cum să fac una ca asta? Pentru abate nu am rămas decât sânge, decât lacrimă, decât o mască însăşi, şi nimic mai mult. Cum poate o umbră din lumea cealaltă să ceară informații celor vii, cum poate o picătură întreba oceanul, cum poate o scânteie-l întreba pe foc?

Dar el s-a călugărit. A părăsit această lume păgână și s-a refugiat în sânul Domnului. Nimic nu-l va mai aduce înapoi acum, nimic. E prea târziu. Dacă măcar ar ști că trăiesc, poate m-ar putea ajuta. Sau...nu. Jurământul mai presus de toate. Cine altcineva mi-ar putea șopti secretul existenței tale,dacă nu René?

-Louis!exclamă ea după o clipă de gândire, zâmbind dulce de plăcerea amintirilor. Louis trebuie să știe. Cui dacă nu lui i s-ar fi confesat René? Cu siguranță că el știe răspunsul la enigmă.

,,Cu pumnalul în mână se va apropia el de fiica de rege

Până la mâner îl va împlânta, comițând sacrilegiu

De greșeală-și va da seama doar prea târziu, se va căi

Dar lacrimile nu vor mai ajuta atunci, de mâna sa vei muri,, zise o voce guturală din neantul nopții, o voce bine cunoscută, vocea aşteptată cu inima la gură, vocea dorită cu răsuflarea întretăiată, vocea măştii.

Daphne deschise larg ochii, sări din pat şi privirea sa magnetizată se îndreptă spre oglindă. În spatele său, în semiumbra camerei, camuflată de tenebrele întunecate, se ivi o mască de fier. În spatele acesteia străluci pentru o clipă, amenințătoare, lama unui pumnal...

Fața Daphnei exprima în acel moment o expresie puțin întâlnită pe fețele omeneşti: o fericire celestă amestecată cu disperarea unei ființe pe veci blestemate.

Se lăsă să alunece pe podea, cu capul pe piept, cu fața în palme, rămase acolo, mută, nemişcată, asemenea unei statui a durerii.

-Nu poate fi adevărat! Greşeşti! urlă ea. El nu ar face una ca asta! Nu! Oricine numai nu el! Nu e în stare de aşa ceva! Nu!

-Păzeşte-te de el, şi nu i te încrede! răspunse masca din oglindă, dispărând la fel de subit precum venise.

-Nu! exclamă ea şi căzu fără simțiri pe granitul rece al podelei, inertă, descurajată, singură.