Sin

Capitolul VI - Medusa

        Bineînțeles că nu mai vorbea cu mine, iar eu nu știam ce dracu' să îi spun. Normal că i-am tras-o Afroditei dacă am avut ocazia, îmi plac femeile și nu pot să stau prea mult fără să am câte una... sau mai multe.

        Medusa stătea în peșterile munților, coborând câteodată și nenorocind destinele tuturor celor care îi apăreau în cale.

        Îmi plăcea de ea!

       - Bun, am spus, oprindu-ne la poalele munților și încercând ca să ne facem un plan. Uranus este foarte drăguț și insistă să îmi duc la bun sfârșit pedeapsa singur, deci voi mă așteptați aici, cât timp eu îi fac felul urâțeniei.

        Hermes și Anastasia mă priviră stupefiați.

       - Nu ne-ai adus până aici doar ca să stăm și să moțăim, cât tu faci toată partea interesantă! Protestă Hermes.

       - De ce să vă pun în pericol, dacă nu e cazul? i-am explicat iritat.

       - Acum vrei să spui că îți pasă de noi? Întrebă Anastasia, îngustându-și ochii.

       - Nu face asta, am mârâit nervos.

       - Nu înțeleg ce caut aici, când e clar că nu ai nevoie de mine! Ridică ea vocea.

       - Ascultă aici, nesuferito! Mereu voi face ce vreau, nu sunt genul care să își ceară voie sau să te ia cu frumosul! Scula mea trebuie să fie potolită regulat, deci taci și obișnuiește-te cu asta! i-am aruncat-o în față.

        Nu voiam ca să înceapă să aibă cine știe ce pretenții idioate de la mine, doar pentru că suntem obligați să ne suportăm un timp.

       - Nu îmi pasă ce faci tu! Din partea mea, du-te freacă-te de toți copacii, ca un câine în călduri ce observ că ești, dar nu te comporta cu noi ca și cum am fi inutili!

        Clocoteam de nervi, iar Hermes nu făcea decât să ne privească ca un căscat. Îi lipsea nectarul și ambrozia și se putea crede la Collosseum!

       - Foarte bine! am urlat. Ia-o înainte! Poate, când vei fi pietrificată, vei tăcea în sfârșit naibii din gură!

       - Nu sunt atât de proastă! Țipă ea. Pot să am grijă de mine!

       - Am văzut! Și nu mai țipa la mine!

       - Nu strig, tu urli!

        Ne-am privit furioși în ochi și cineva își drese glasul lângă noi.

       - Oricât de mult m-ar distra mica voastră ceartă, vorbi Hermes amuzat, cineva ne urmărește de la distanță.

        Și arătă cu capul spre niște stânci, după care se zărea țeasta unui bărbat.

       - Tu cine naiba mai ești? i-am strigat nervos.

        Bărbatul ne privi cu ochi mari, apoi ieși de după stânci cu un zâmbet larg și vinovat.

       - Heeei, salut! Exclamă el apropiindu-se. Nu v-am văzut acolo!

       - Minți mai rău decât arăți, i-am spus cu dezgust.

       - Oh, mulțumesc! Zâmbi el, arătându-și dinții. Eu sunt Perseu, se prezentă el și întinse mâna spre mine, dar dacă văzu că nu reacționez, îndreptă mâna spre Hermes, care îl salută bărbătește. Apoi ochii îi căzură asupra Anastasiei. Sfânta mea mămică, tu ești?

        Îi luă mâna și își lipi ventuza de pielea ei, aproape salivându-i în palmă.

       - Anastasia, Oracolul mărețului Uranus, se prezentă ea.