Sin

Capitolul XVII - Artemis

        Nu înțelegeam nici acum impulsurile pe care le aveam atunci când furia îmi clocotea prin vene. Eram brutal, nemilos și crud, dar felul în care goleam oamenii de sânge, euforia pe care o simțeam când dinții mei treceau prin carnea lor moale, ajungând la acel lichid ușor sărat, cu o tentă de rugină, pulsând în timp ce sugeam din rănile proaspete până când marioneta din mâinile mele înceta să se mai zbată, chiar și ceva timp după.

        Partea interesantă era că simțeam când ei treceau pragul morții. Era acea clipă care oprea puțin timpul în loc, mă conecta cu ultima suflare de viață, iar când aceasta dispărea, murea și o parte din mine. Iar în șase luni, de când nu am mai văzut-o pe ea, am murit cât pentru trei vieți.

        Și aici vine partea în care eu am de câștigat. Nu mai am sentimente. Am ucis atâția oameni, ceva în mine a murit cu ei de fiecare dată și cred că e vorba de conștiință, pentru că nu mai simt nimic din ceea ce simțeam înainte. Cu ea. Pentru ea.

        Iar una dintre dovezile care atestă faptul că sunt complet inuman a fost ziua în care i-am distrus sufletul lui Artemis.

        Da, Artemis. Frumoasa și sălbatica zeiță a vânătoarei, a pădurilor și a fecioarelor. Se spune că a cerut șaizeci de fete și douăzeci de nimfe virgine pentru a o sluji și toate pădurile înverzite. Este un spirit liber, sălbatic și blând, însă dragostea nu a ocolit-o nici pe ea. S-a îndrăgostit de prințul Orion, iar oricât a încercat să ascundă acest lucru, îmbujorarea din obraji și scânteia din privire era mult prea evidentă. Apollo, fratele ei, șoptea cu zeii despre acest fapt. Spunea că Artemis își va pierde credibilitatea în fața tuturor dacă își va încălca propriul jurământ. Așa că Orion trebuia să dispară din peisaj, sau sora sa va decădea grav.

        Un plan îmi încolți în minte și nu am mai stat pe gânduri. Am mers în pădurile din jurul Olympului pentru a o căuta pe frumoasa zeiță. Era acolo, într-un luminiș, înconjurată de slujnicele ei. Când mă văzu, dintr-o mișcare era în picioare cu arcul întins. Dar, tolba ei cu săgeți era în mâna mea ridicată, semn că eu fusesem mai rapid.

        - Ce dorești, vampirule? Întrebă ea, îngustându-și ochii.

      - Stai pe loc, zeițo! i-am rânjit sarcastic. Am o vorbă cu tine.

        Părul ei de culoarea scoarței de copac flutură în vânt, lăsând la vedere câteva cosițe împletite. Sprâncenele ei s-au unit, în semn de neîncredere.

        - Vorbește.

        - Se duce vorba cum că tu, o femeie, ai fi cel mai bun arcaș din lume. Dar, toată lumea a aflat și de abilitățile mele unice, iar mie nu îmi place să împart.

       - Te rog! Ridică ea o sprînceană. Ai venit până aici ca să îmi pui abilitățile la încercare?

       - Am venit până aici ca să îmi revendic reputația.

       - O să îți pară rău, zâmbi ea batjocoritor și cateva fete au chicotit.

       - Mai vedem, am spus.

        I-am înmânat tolba cu săgeți și ea privi încruntată în jur.

       - După pârâu, după acei castani, între tufele acelea de mure, sunt doi mistreți. Țintește inima.

       - Prea ușor, am spus în batjocură. Dacă doar atât poți, mă declar de pe acum câștigător.

        I-am văzut ochii întunecându-se și acum știam că va accepta orice.

       - Știi prea bine că privirea mea este extrem de ageră. Privește în depărtare, peste toate cele trei coline, i-am indicat cu degetul în zare un punct care se apropia încet. Săgeata ta trebuie să îl atingă.