Sin

Capitolul XX - Obsesie

        Fața ei nemișcată parcă era pictată în cel mai maiestuos mod. Era puțin încruntată, o urmă a îngrijorării ce o apăsa. Mă captiva cu privirea ei de smarald și mă abțineam să nu îi pun stăpânire pe buzele tremurânde. Era atât de inocentă, încât eram pe punctul de a mă răzgândi.

        Merită lumea să îi fac ei asta?

       - Să nu îndrăznești, murmură ea, parcă citindu-mi gândurile.

        - La naiba! Am scrâșnit din dinți și am întins brațele, formând o linie orizontală.

        Mi-am dat capul pe spate, am închis ochii și am început incantațiile.

       - Consurge! Venit at lucem...

        În timp ce vorbeam, simțeam cum întunericul din mine iese la suprafață. Se mișca, fremăta de nerăbdare, se făcea în sfârșit văzut. Și nu erau puterile mele de vampir, era tot ce ținea de Tărâmul Morților. Magia neagră, care îți deschidea ochii și îți întuneca mintea, care te făcea invincibil, dar îți rodea sufletul...

        Iar eu eram gata să împart totul cu ea. Să îmi împart lumea cu ea.

        - Consummatum est!

        În acel moment, umbrele morții au ieșit din mine și au intrat în trupul paralizat de frică al Oracolului. Vedeam cum simte tot, cum sufletul ei absoarbe totul, însă acum nu mai puteam să fac nimic. După câteva clipe, se prăbuși.

       - Iubito, ești bine? aproape am strigat, prinzând-o înainte să facă contact cu podeaua.

        Am ignorat sprînceana lui Hermes ridicată, venită la pachet cu privirea: "Am știut eu!" și m-am ocupat în continuare de ea.

       - Anastasia, te rog, răspunde!

       - Toți acei oameni, murmură ea, apoi începu să suspine. Groaza din sufletul lor, spaima nemiloasă, frica de moarte... oh! Moartea! Pot să o simt, de parcă este cu mine mereu! Cruzimea... Sin! Atâta cruzime! Atâtea suflete!

       - Shh, iubito, sunt aici, am șoptit, luând-o în brațe. Trebuie să ne concentrăm acum, cât cele două puteri se contopesc! Crezi că poți să faci asta?

        Anastasia mă privi pierdută în simțurile care o acaparau, dar cuvintele mele ajunseseră cumva la ea. Se ridică în genunchi, se sprijini cu mâinile de aceștia și își lăsă epuizată capul pe spate.

       - Arată-te, mormăi ea.

        Își dădu ochii peste cap, respirând lent, cu gura ușor întredeschisă, apoi trupul începu să îi tremure din ce în ce mai tare, intrând într-o stare greu de descris. Murmura cuvinte fără sens și indescifrabile, umbre ale celor ce au fost și o să vină trecând peste fața ei și o dâră de sânge a început să îi curgă din nas.

       - Sin, oprește-o! Strigă Hermes care înghenunchie lângă ea, alături de mine. E prea slăbită!

       - Dacă o opresc acum, nu va mai putea să o ia de la capăt!

       - Dar...

       - Nu am altă cale! m-am răstit, privind neputincios cum trupul plăpând îi este scuturat de convulsii.

        Încercam să o țin de umeri și de brațe, dar nu voiam să îi fac mai mult rău. Îi dădeam părul de pe față la o parte și îmi blestemam deja decizia.

        Dintr-o dată, totul luă sfârșit. Anastasia rămase inertă pe jos, doar sângele nu voia să se oprească. Am rupt marginea păturii de pe scândurile mâncate, care țineau loc de pat, și am șters-o cu blândețe.

       - Anastasia, am spus grav. Iubito, mă auzi?

       Hermes îmi turnă apă rece pe bucata de cârpă și i-am pus-o pe frunte, înjurându-mă în gând și respirând ușurat când i-am văzut pleoapele mișcându-se.

      - Sin, murmură ea încruntându-se și eu m-am aplecat asupra ei, încercând să o liniștesc.

       - Sunt aici, am spus blând.

        Mâinile ei m-au căutat, privind cu teamă în jur și m-a apucat strâns de haină, ridicându-se cu greu.

       - Sin! Este Uranus! El îi eliberează pe Titani!

        L-am privit pe Hermes, care o privea șocat pe ea.

       - Nu se poate! Exclamă el.

       - A hotărât că au fost pedepsiți suficient. Își vrea copii liberi și nimic nu poate să îl oprească. De aceea nu mă lăsa să văd nimic!

       - Anastasia, spune-mi că nu este adevărat! Trebuie să putem face ceva!

       - Nu înțelegi? Vorbi ea îngrozită. Porțile au fost deschise demult, dar nimeni nu a știut! Cine încearcă să deschidă porțile unei închisori, din care toată lumea știe că nu se mai poate ieși? Uranus așteaptă doar momentul potrivit.

       - Și asta când va fi? Peste un an, doi, zece? Întrebă Hermes agitat.

       - În seara asta.

        Cuvintele ei au rămas undeva în aer, grele și al naibii de apăsătoare, la fel ca și liniștea mormântală ce s-a așternut asupra noastră. Șocul primit era imens.

        - Fugi. Anunță-l pe Zeus, avertizează zeii. În noaptea asta începe condamnarea noastră!

        Hermes se ridică în picioare și dispăru într-un nor de fum alb, cu fața palidă și lipsită de vlagă.

        M-am întors spre Anastasia, i-am strecurat o mână sub spate și una sub genunchi și am ridicat-o în brațe. Apoi, am așezat-o pe pat cu grijă, aplecându-mă asupra ei și sărutând-o lent. Răspunsul ei veni automat, plin de pasiune și dorință, ceea ce mă aprindea și mai tare.

        M-am așezat lângă ea, lipind-o de mine și ridicându-i încet materialul subțire al rochiei, oftând mulțumit când i-am simțit pielea fină sub degete.

       - Sin, șopti ea.

        Am privit-o lung. Era atât de frumoasă, încât știam că nu voi mai simți pentru nimeni ceea ce simt acum pentru ea. Eu, demonul fără suflet, vampirul înghețat în timp, zeul nemilos. Iubeam sfâșietor în nebunia mea stagnată.

       - Nu te opri.

        Și nici nu aveam de gând. Acesta era, cu siguranță, începutul sfârșitului. Aveam de gând să o fac a mea, nu acceptam să mor fără să o am. Sufletul meu tânjea după al ei, nevoia de ea deja mă durea și acum, destinele noastre se împleteau într-o legătură necunoscută.

        Când i-am cuprins sânii în palme, am tremurat amândoi. De când așteptasem momentul ăsta? De când visasem la ea cu ochii deschiși?

        I-am luat sfârcurile pe rând între buze, cu ea arcuită atât de frumos sub mine, în timp ce mâna îmi cobora între picioarele ei fine. Era atât de fierbinte și umedă, încât am scos un geamăt prelung. Ne-am lipit trupurile și am pătruns-o încet, simțind cum se mulează perfect în jurul meu și puteam să jur pe loc că nimeni nu mi s-a mai potrivit atât de bine. Vreodată.

        Gemetele ei intense și atât de pasionale, felul în care mă trăgea tot mai aproape, de parcă ar vrea ca să mă pierd în ea, mă înnebuneau total. Nu mai știam cum mă cheamă, eram doar noi doi, uniți într-un singur trup.

        O iubeam ca un nebun. Știam că nimeni nu va mai putea schimba asta.