Academia Îngerilor

Fragmente

—Aleluia! expiră Dashiell și se întinde pe una dintre bănci

  Mă fâstâcesc privindu-i picioarele, pieptul, ochii închiși și mâinile pe care și le ține sub cap.

  Trec minute bune în care stăm așa, într-o liniște covârșitoare. Niciunul dintre noi nu face și nu spune nimic.

—Dashiell? vorbesc într-un final

Sprâncenele i se ridică.

—Ai spus că trebuie să vorbim. îi reamintesc

Deschide un ochi.

—Așa am spus.

—Păi?

Deschide și celălalt ochi.

—Ai dreptate, scuze. Voiam doar să mă relaxez puțin.

  Se ridică și dintr-o săritură e în fața mea. Mă privește, analizându-mi fața în detaliu. Ochii lui coboară în jos pe corpul meu și mă joc cu mâinile, neștiind ce ar trebui să fac.

—Te-ai schimbat.

Mă uit surprinsă la el.

—Da?

—Da. zâmbește

  Nu știu dacă să-i mulțumesc sau nu, așa că tac din gură. Nu îmi place cum se uită la mine.

—Of, Dalinda. oftează și mă ia de mâini

Înghit în sec.

—Vrei să te relaxezi? îmi cere

  Zâmbește iar. Zâmbetul lui e frumos și îi îndulcește trăsăturile, însă tot nu pot să mă liniștesc. Nu mă pot gândi decât la Kailas și la cum se va comporta cu mine când voi ajunge acasă.

—Am nevoie ca tu să mă pui la curent cu ce s-a întâmplat în lipsa mea.

  Fac o grimasă, încercând să îmi amintesc când anume a dispărut el și ce evenimente semnificative au avut loc de atunci.

—Nimic deosebit, înafară de...îngerul căzut.

Dă ușor din cap.

—Spune-mi despre luminați. Ceva schimbat?

  Îi cercetez atent fața, încercând să găsesc acolo cuvintele pe care nu le-a rostit. Cred că știm amândoi că nu-l interesează luminații cu totul, ci doar două persoane.

—Nu...cred. Deja știi că Maruki și Gayani sunt împreună.

Nicio reacție.

—Da, nimic surprinzător aici. spune plat

Ridic dintr-o sprânceană. Nimic surprinzător? Ba da, este.

—Tu și ea-

—Nu, Dalinda. Nu există eu și ea. Hai să ne concentrăm pe noi doi.

  Respirația mi se taie și brusc, simt nevoia de a mă întoarce și de a fugi cât mai departe.

—Uite, Dashiell...nu vreau să-

  De data asta nu mă mai întrerupe el, ci amețeala care mă cuprinde.
Îmi duc mâna la cap, simțindu-i pomparea dureroasă. Când genunchii îmi cedează, mâinile îmi zboară nesigure, încercând să se prindă de ceva. Doar că nu reușesc să ating decât aerul, așa că mă prăbușesc.
Nu simt podeaua, căci nu o ating.
Continui să cad. E la fel ca în celelalte dăți, dar intrarea și ieșirea din iad m-au pregătit atât de bine, încât nici măcar nu mai țip.