Academia Îngerilor

A murit

  Atenție, oficial acesta este cel mai lung capitol și probabil ultimul care o să aibă 8400 de cuvinte, deci presupun că o să vă ia ceva timp să-l citiți, dar vă rog: nu vă grăbiți. Are destul de mult dialog și trebuie înțeles.

  Respirația mi se taie când pășește în fața mea. Nu l-am putut convinge să renunțe la pantalonii săi, însă acum poartă un tricou de un alb imaculat. Îi îmbracă trupul atât de bine, încât parcă strălucește pe el, iar culoarea aceasta pură nu face decât să-i pună trăsăturile afrodiziace ale feței și mai mult în evidență, aflându-se într-un contrast perfect cu părul ușor ondulat și negru.
Ochii săi, două bucăți de abis, mă privesc neimpresionați și nu se sfiește să-mi arate cât de puțin îl încântă „dorința" mea.

Nu sunt sigură dacă ar trebui să-i fac un compliment, nu știu cum să formulez și dacă mi-ar accepta cuvintele, motiv pentru care aleg să tac.

—Nu te mai holba la mine, și-așa mă simt stupid. Mergem?

  Aprob ușor din cap și o ia în față, lăsându-mă să merg în urma lui.

Izbucnesc în râs când ieșim afară, fiindcă încă plouă. Dar asta nu înseamnă că ne oprim.

—Îți place ploaia? îl întreb, încercând să țin pasul cu picioarele lui lungi

  Îmi trec mâna peste față, îndepărtând dâra de apă. Când mă întorc spre însoțitorul meu, constat că firele de păr i s-au lipit de frunte și îl fac să pară și mai dur, cumva. Câteva picături de ploaie rămân în toată splendoarea lor pe aripa lui stângă și urmăresc fascinată cum alunecă, până nimeresc pe pământ și își schimbă forma.

  Depășim pădurea de onix și o luăm la dreapta, printre verdeața și mirosul dulceag care caracterizează această parte.

—Depinde. răspunde într-un final

—De ce anume depinde?

  Oftează și sunetul ajunge până în adâncul meu.

—De starea mea, Dalinda. Cum a apărut ploaia, știi?

  Îmi frec brațele, fiindcă pielea mi s-a făcut de găină și sunt udă fleașcă.

—Nu chiar. recunosc

—Lucifer zicea că era unul dintre lucrurile de care barosanul era cel mai mândru. Un fel de memento, care să le reamintească oamenilor și probabil și nouă, că încă mai există o șansă. Și ironia supremă, când i s-a luat de ăia de jos și a turbat, i-a înnecat în ceva făcut special pentru ei.

—Dar Noe și urmașii săi au fost salvați tot de ploaie, cum ar veni. Au plutit pe apă.

—Ești idioată? Apa încerca să-i omoare, ei au supraviețuit pentru că și-au urcat fundurile în barca aia sau ce dracu era.

Nu-mi place felul în care se răstește la mine, așa că mă întorc la ce a zis inițial.

—La ce te referi când spui că era un „memento"? Că este un memento, de fapt.

—Apare din senin și curăță. Îți oferă iluzia că poate spăla și lua cu ea totul, tu doar stai acolo și o lași să îți intre în piele, să te amăgească că nu s-a terminat și că poți uita ce ai făcut ieri, acum o săptămână sau un an. Și eu m-aș enerva dacă aș face ceva special pentru odraslele mele și ele ar respinge munca mea, fără ca măcar să o înțeleagă. Ai văzut cum reacționează căcații ăia când plouă? Fug, se ascund, își acoperă capetele, au inventat chiar și ceea ce ei numesc „umbrelă". Au glugi la haine și geci. Habar n-au să simtă și sunt pur și simplu idioți! Adică tu știi, ești conștient că ești făcut din 70% apă, iar asta nu îți dă de gândit? Trebuie să fi puțin scăpat în cap. Dar, nah, nu mă miră chiar atât de mult. Continuă să pretindă că au evoluat și da, dacă te uiți la ultimele noutăți și la cum a luat-o tehnologia razna în ultimul timp, poți spune asta. Însă în ființă, ei ca oameni...sunt la fel. Și nu o să se schimbe niciodată.