Academia Îngerilor

Ceva de aici schimbă totul

Acest capitol e în strânsă legătură cu ultimele, așa că sper să nu fie prea haotic totul. Ce a avut loc deja, am scris cu litere înclinate. Eu am înțeles ce am făcut aici, că nah, dar sper să pricepeți și voi ceea ce citiți. De fapt nu e chiar așa complicat, doar că acțiunile se împletesc. Dacă nu vă mai aduceți aminte (știu că am postat destul de târziu), cred că ar fi bine să recitiți ultimele 2-3 capitole. Și vreau părerea voastră la capitolul ăsta, ca să știu dacă l-am scris clar și ați înțeles ce am vrut să transmit. Da, știu că am repetat prea mult cuvântul „înțeles".
Știu că am o greșeală pe undeva, poate chiar mai multe, dar nu le mai găsesc, așa că semnalizați-mi când dați de ele, vă rog.

KAILAS

„Ai ținut neapărat să mă vezi."

„Pentru că plutești pe nicăieri."

„Suntem oriunde și nicăieri. Miezul întunericului. Ai impresia că te legeni pentru că de fapt chiar asta faci. Plutești."

„Ai încercat să furi lumina unui orijon și mecanismul de apărare pe care-l posedă te-a aruncat aici, adică nicăieri. Nu există noțiune de timp sau spațiu, e doar întuneric. Pierdut pe veci, fiindcă nimeni nu te-ar fi găsit. Totuși ai avut un noroc chior, pentru că s-a întâmplat ca temnița ta să fie casa mea."

„Ești un tip cu multe probleme, dar îți voi oferi o șansă."

„Câte ai realiza dacă ai învăța să ai răbdare."

Gândurile mi se rotesc în cap cu viteza luminii și în mare parte sunt doar vorbele unui anume nenorocit. Am mâinile întinse-n lateral și privesc în sus, lovindu-mă la infinit de același întuneric. E peste tot. Deasupra mea, sub mine, lângă mine. N-am mai fost niciodată atât de liniștit ca acum, dar mereu există o parte proastă, nu?

Din două în două secunde trag cu coada ochiului în stânga mea, fiindcă știu că el e aici.
Nu înțeleg ce căcat așteaptă. Mi-a turuit tot rahatul ăla cu șansa pe care e dispus măria sa să mi-o ofere și apoi s-a rupt filmul. Să dea naibi de nu încep să cred că e sărit de pe fix, iar asta chiar îmi dă bătăi de cap, fiindcă continui să mă întreb...Cine pula mea e?
Am supărat o groază de lume, nu neg. La naiba! Cred că până și barosanul m-a trecut pe lista lui neagră-

Stai! Nu, ce căcat? Doar nu mă gândesc că am fost sechestrat de Dumnezeu, nu? Dar cred că asta ar da bine în CV.

Totuși, n-a fost prea greu să îmi dau seama că nu-i un oarecare. Puterea care radiază dinspre el îmi irită pielea.
Și nici nu știu cât de „sfințișor" e, pentru că atunci când mi-am recăpătat cunoștința, ce îmi făcea idiotul ăsta îmi provoca o durere atât de mare încât simțeam că-mi explodează capul, pieptul, tot trupul.

—Ce dracu așteptăm?

Vocea mea se aude în ecou și închid ofticat ochii. E nașpa.

—Îți așteptăm familia.

—Ce mă?

Aud un foșnet și imediat după aceea brațul îmi este acaparat de o atingere stranie.

—Ia-ți labele de pe mine! urlu scârbit și mă smucesc, dar intenția lui de a mă ridica în șezut reușește

Nu-i văd decât conturul corpului, ca și când ar fi doar o nenorocită de umbră.

—De ce-ți ascunzi fața? Așa urât ești?

—Nu-mi doresc să te holbezi la mine. Asta-i tot.