Academia Îngerilor

Destin sau ghinion?

Mă strădui să merg cât mai drept posibil, fără să mă las intimidată de tresărirea din capul pieptului și îmi păstrez privirea în pământ.
Un lucru care odată era floare la ureche, dar acum mă trezesc cu tentația chinuitoare de a îmi ridica ochii spre el.
Reușesc totuși să o domolesc. Măcar atât, dacă urechile îmi sunt atente numai la întrebările care se aud din ce în ce mai înfundate, pe măsură ce mă îndepartez.

—Ce ați făcut până acum acolo?

—Ce te-a făcut să te întorci?

—Care-i numele tău?

—De ce ai aripile negre?

Asta-i tot ce aud până ajung complet sus, însă nu sunt nici pe deplin mulțumită.
Răspunsul acestuia nu l-am prins,dar am o bănuială că nici nu s-a sinchisit să-l dea.
Cu toate astea, mi-aș fi dorit să o facă, ca să-i aud vocea.

Devin ușor neliniștită de toată curiozitatea asta a mea față de îngerul căzut, dar mă calmez repede când îmi aduc aminte că toată lumea e la fel de .... entuziasmată? Nah, cred că suntem pur și simplu uimiți de evenimentul pe care am avut norocul să-l prindem.
Sper să fie noroc...

Când întind mâna ca să împing ușa din marmură albă, devin conștientă de plicul din mâna mea, de care uitasem.
O agitație interioară mă cuprinde instantaneu și totul se derulează de la început, cu încetinitorul, în capul meu.
Îmi fac o scurtă recapitulare în minte, ca și când o altă eu ar sta acolo, așezată pe un scaun, cu o yonă și un pix.

Cineva m-a contactat prin amfinină.
Mă simt importantă? Bifat.

Cineva a fost în capul meu, printre care și eu. Totul se întâmplă înăuntrul fiecăruia dintre noi.
Mă simt înspăimântată de chestia asta neobișnuită? Bifat.

Directorul e de fapt o directoare.
Mă simt încurcată? Bifat.

Presupusa directoarea mi-

Îmi întrerup discursul mintal și un sunet ciudat îmi părăsește gâtul, atunci când observ celălalt scaun din banca mea. Este deranjat.
Ceea ce e imposibil, fiindcă la ultima verificare, nimeni nu se apropia de locul acela, care probabil în mintea lor era vreun soi de borcan cu boli desfăcut.

—Ai de gând să te miști?

Aproape sar în sus dar, din fericire, reușesc să îmi controlez pornirea sălbatică a corpului, exact la timp.

Acea voce... Nu am nevoie să mă întorc ca să îmi confirm că e el.
Pur și simplu o știu, deși n-am mai auzit-o în viața mea.

Mă  străduiesc să îi fac suficient loc ca să treacă, fiindcă eu trebuie sa mai stau vreo doua minute și să mă prind de farsa pe care mi-au făcut-o îngerii, înainte sa cad în ea.
Lucrurile astea copilărești și în totalitate umane, au ajuns și pe aici. Le-am experimentat de vreo câteva ori, și nu a fost nimic plăcut sau amuzant în ce s-a întâmplat.
Sau poate că pur și simplu stau prost cu simtul umorului. Asta ar explica multe.

Totuși, oricât de mult m-am dat în partea stângă, tot am simțit.
Acel șoc electric care parcă s-a desprins de pe pielea lui și a aterizat pe a mea, în momentul în care si-a frecat puțin cotul de mine când a trecut.

I-am urmărit aripile negre și spatele bine lucrat, de parca în iad jonglase cu cazane pline cu smoală , până s-a trântit nonșalant în banca mea.

STAI. DĂ ÎNAPOI. S-A TRÂNTIT UNDE?!

Îmi simt ochii imensi în cap, și mă uit disperată peste tot, încercând să-i gasesc alt scaun liber, fiindcă acolo cu siguranță nu o să rămână.