Academia Îngerilor

Fărâme de șoapte

Oricât de infantil e gestul, oricât de nepotrivit și oricât de nelalocul lui, îl fac oricum.
Încep să râd.

Pe tot parcursul falsului meu amuzament, Înțeleptul mă privește serios și împietrit.

Trăsăturile sale sunt înțepenite, nu exprimă nimic de care m-aș putea agăța.

—Poftim? reușesc să spun într-un final. Așa ceva e imposibil. Ce fiu? Noi nu suntem oameni! Noi suntem creați de Dumnezeu, nu ne naștem, nu-

Mă opresc, fiindcă șuvoiul de vorbe ce se revarsă din gura mea sunt incorigibile și nici măcar eu nu mă înteleg.

—Așa e, Dalinda. Dar voi sunteți doar niște copii, cei de aici, de jos. Încă nu cunoașteți multe taine. Lumea noastră e mult mai amplă și complicată decât ai putea tu înțelege vreodată.

Fiul lui Lucifer. Fiul celui care a distrus totul.

—Este o glumă. Trebuie să fie.

—Sper că e o glumă faptul că tu crezi că aș putea face una. Dalinda, uită-te la mine!

Îmi ridic privirea în ochii lui de foc, care mă pârjolesc pe dinăuntru și mă forțez să nu plâng.

—Ei sunt de părere că tu n-ar trebui să știi lucrurile astea, dar eu nu sunt de acord. Ți-au pus în cârcă o treabă grea și nu ți-au oferit niciun pic de instrucție. Chiar dacă nu e nici pe departe tot, și probabil nici suficient, e tot ce îți pot oferi, momentan.

Mâinile sale albe, fără cursur, se întind spre mine. Doar că nu sunt goale. O carte neagră, cu marginile argintii, care nu știu de unde a apărut, se află acolo.

—Ce... ce e asta? glasul îmi tremură

Lucifer nu are copii. Aș fi știut. Toți ar fi știut.

—O mică istorisire despre ce s-a întâmplat cu mult, mult timp în urmă. Pagina 128 e tot ce trebuie să știi tu. Ascunde-o Dalinda, nimeni nu trebuie să afle despre asta. Nu vei spune nimic, nimănui.

Aprob cu o mișcare scurtă din cap, iar mâna sa stângă taie aerul într-o mișcare dreaptă. Asta înseamnă că pot pleca.

Dar nu înainte să...

—El... el știe? Kailas, adică.

—Evident. Lucifer îl iubește mai mult decât se iubeste pe sine și asta e ceva, pentru cineva ca el. De asta se află Kailas aici. De asta ți s-a spus că a venit rândul nostru să apelăm la inima sa.

Mă mai privește o singură dată, după care dispare. O pulbere sclipitoare rămâne în urma sa, dar în scurt timp se evaporă și aceea.

Singura dovadă că discuția a fost reală, se află în mâinile mele. Mâini care îmi tremură.

Intru în academie cu inima în gât și îmi mulțumesc iar mie însămi că am ajuns mai devreme.
Ascund cartea în dulap și mă îndrept cu pași lenți și nesiguri spre clasă.
Încă nu știu ce să cred despre asta.

Încăperea e goală, firește. Și asta mă face să mă întreb unde e Kailas.

Nu e prima dată când dispare așa.

El pune ceva la cale, iar eu stau pe loc de când..ei bine, de când a început totul!

Când își face apariția în sfârșit, nu e singur, ci însoțit de ei. Luminații.

Lucrul cel mai dubios, Maruki, aflat deobicei în frunte, acum e în spatele său.

Dumnezeule!
Maruki.... jumătate din fața sa e acoperită de pete negre, până și buzele.
Gâtul...