Dangerous

IX. SFÂRŞITUL

Ştiţi vorba aia? ,,Niciodată să nu ierţi diavolul,,
Eu l-am iertat. Mare greşeală. L-am iertat şi prima şi a 100-a oara.
Cuncluzia mea a fost ca oamenii chiar nu se schimbă. De fapt, nu se schimbă niciodata în bine. Doar în rău. Un om cu suflet întunecat, rămâne întunecat pe vecie.

Nici el nu s-a schimbat. Am fost aburită câteva luni. Am crezut în el şi în sfârşit credeam că lucrurile merg bine.
Obsesia mea tot creştea şi creştea. Nu ştiam cum s-o opresc. Aveam nevoie de el pentru o eternitate. Mintea se impotrivea inimii care nu inceta sa bată ca o nebună în preajma lui.
A durat ceva până m-a dezamăgit din nou. M-a lasat în prima clipă, fără ezitare. Pustiită, confuză şi disperată dupa un dram de iubire din partea lui. Tânjeam după îmbrăţişarea lui. Dupa rolul lui protector. După ochii lui.

Dar el nu. Eu am dat totul şi el nimic. Nu i-a păsat de un an şi câteva luni. Nu i-a păsat de amintiri, de iubire. NU I A PASAT DE MINE!
Dar il durea. De ce? Pentru că m-am lăsat dusă pe apele învolburate ale necunoscutului.

Şi cand a aparut ea, eu am rămas singură. Singură pe drumul pe care obişnuiam să ne plimbăm împreună. Acum îl parcurgeam singură. Singură pe strazi pustii. Îmi căutam cărările acoperite de praf şi bucăţile pricăjite din zăpadă care se topea din cauza picăturilor sărate ce se scurgeau pe obrajii mei fierbinţi.
Am rămas doar eu.