Dangerous

III. FLUTURI

A doua zi mi-a zâmbit. Avea un zâmbet aşa frumos. El in sine era frumos. Era genial. Păcat că îl dezavantaja caracterul lui oribil. Cum putea un om sa fie atât de arogant? Cum putea să fie atât de lipsit de inimă? Cum putea să îşi bată joc de toţi fără reţinere?
Era atât de încăpăţânat încât nu voia ca nimeni să-l ajute. Inima lui părea neatinsă şi lipsită de orice urmă de iubire.
Şi totuşi, mi-a zâmbit. Zâmbetul lui avea o tentă de căldură. Parcă îi lumina chipul întunecat ce parea mult prea greu de citit. Încercam sa îmi dau seama ce a vrut sa însemne acel zâmbet.
Am început sa vorbim. Prin vorbit, mă refer la tachinat. Nu ne suportam. Insultele şi ameninţările nu ezitau să apară în conversaţiile noastre.
Ne băteam în joacă pe holurile şcolii. . Vedeam viclenia cum se afişa pe chipul lui, dar si o strălucire aparte.
Simţeam ceva ciudat. Inima îşi mărea acceleraţia bătăilor. Aveam un gol un stomac ce imi dadea o stare placută, dar si insuportabilă în acelaşi timp. Curenţi reci de aer îmi acaparau corpul.
Sentimentul de gelozie nu a întârziat sa apară. Nu înţelegeam de ce, nu îl iubeam, nu îl plăceam, nu simţeam nimic. Nu îmi plăcea să văd cum stă în preajma altor fete. Nu suportam ideea.
Pe parcursul săptămânilor, relaţia noastră era din ce în ce mai apropiată. Golul acela tot nu îmi dădea pace.Era clar ca fluturi agitaţi se instalaseră confortabil în stomac. Nu voiam sa cred, nu se putea. Nu ştiam ce simt.
Uşor, uşor, ura mea s-a transformat în iubire. Am început sa iubesc diavolul şi mă afundam în flăcări toropitoare odata cu el.
Fluturii mei mă măcinau în fiecare zi. De fiecare dată când îmi apărea în cale, deveneau şi mai agitaţi. Nu credeam ca metafora asta cu fluturii e reală. Abia dupa ce am trăit-o pe pielea mea mi-am dat seama de plăcerile dar şi de consecinţele care apar odata cu ei.
Pentru mine el era mai frumos pe zi ce trece. Trăsăturile feţei lui erau mai evidenţiate acum că începusem să le analizez îndeaproape. Se zărea o mică sclipire în ochii lui. Sclipirea aceea timidă, îmi dădea speranţe că un om cu o inima minunată se află dincolo de uşa pe care el a încuiat-o cu mii de lacăte.
Bănuielile mele nu puteau fi sigure, bineînţeles.
El nu mă speria. Deşi avea o autoritate copleşitoare şi un temperament incontrolabil, nu îmi era frică. Păream vurnelabilă în faţa lui, dar nu eram. Nu eram nici puternică, dar încercam să dobândesc putere.
Nu voiam să-i arăt prima sentimentele mele. Nu eram pregătită.