Iubirea poate sa ucida

17

Când toți te vor doborât, tu de a naibii ce eşti, rămâi în picioare.

Intru în salon şi văd cum Ivi încearcă să doarmă, dar nu prea reuşeşte.

Eu:-Ce ai? De ce te culci acum, draga mea? Ce ai făcut aseară?

Ivi:-Am dormit.

Eu:-Da? Eu credeam că a venit Alex la tine...

Ivi:-Păi a venit, mă laşi să dorm acum?

Eu:-Nu vrei să ieşi de aici? Chiar miroase prea tare a pastile şi injecții.

Ivi:-Ba da. Mi-ai adus haine?

Eu:-Nu, poți pleca dezbrăcată sau în halatul ăsta oribil.

Ivi:-Dă-mi hainele şi ieşi.

Îi dau hainele şi ies afară.

După 5 minute apare Ivi îmbrăcată aşa:

Părul îl are drept, pe spate.
Ciudat, arunci când am intrat avea părul ca un cuib de păsări.

Ivi:-Unde e Alex?

Eu:-A fugit în lume.

Ivi:-Ai glume proaste azi.

Eu:-Bine că ai tu glume mai bune.

Ivi:-Eu nu vreau să glumesc. Şi Adam prin ce țări e?

Eu:-Nu ştiu. Cred că au plecat  amândoi acasă.

Merg spre uşile spitalului şi ies imediat ce se deschid.

Îl văd pe Adam lângă o fată. Fata e frumoasă, brunetă, înaltă, cu ochii albaştri, e tot ce ți-ai putea dori. E mai frumoasă decât mine de miliarde de ori.
Dar e normal pentru el. Are câte fete îşi doreşte la picioare. Eu şi Ivi ajungem în dreptul lor. Adam se întoarce spre noi, observându-mi privirea  dezamăgită.

Adam:- Fetelor, ea e Katia. E noua mea iubită.

Ivi:-Bună, Katia. Eu sunt Ivi, iar ea este Alice.

Eu:-Bună...

Adam:-Eşti bine?

Eu:-Da, doar că...

Adam:-Doar că ce?

Eu:-Nu am nimic, trebuie să plec.

Spun şi încep să merg spre casă.

Credeam că... că mă place. Credeam că vom fi împreună. Ce proastă pot fi! Doar a dormit la mine pentru că nu avea unde să doarmă. Nu are cum să se uite la una ca mine. Las o lacrimă să curgă pe fața mea, de ce sunt aşa de credulă? De ce cred în toate lucrurile stupide? De ce nu pot fi ca Ivi, de piatră? De ce las toate lucrurile astea să mă afecteze?
Era aşa simplu când eram copil. Țopăiam, râdeam, iubeam şi mă jucam. Fără sufletul rupt în mii de bucățele, fără oameni care nu mă pot accepta, singurile dăți când plângeam era atunci când mă loveam iar mama sufla pentru a trece şi după primeam o înghețată.
Schițez un mic zâmbet la amintirea acelor întâmplări minunate.
Mă uit în jur şi văd un parc plin de copii. Sunt aşa de scumpi! Mă pun pe o bancă şi observ că lângă mine se afla un băiat.

Eu:-Bună!

Tipul:-Bună! Ce faci prin locurile astea singură? Eşti cu copilul tău?

Eu:-Nu, nu! Eu nu am copii! Mă plimbam şi se pare că soarta a vrut să mă aducă aici.

Tipul:-Eu sunt Andreas. Tu eşti?

Eu:-Alice.

Andreas:-Câți ani ai?

Eu:-23 în scurt timp. Tu?

Andreas:-Tot atât, doar că eu i-am împlinit deja.

Eu:-Ok, eu ar cam trebui să plec acasă.

Andreas:-Aşteaptă! Măcar dă-mi numărul tău de telefon.

Eu:-Sigur!

După ce am făcut schimb de numere de telefon, plec din nou, dar acum prefer să merg spre casă.

Îmi scot telefonul, observând că am multe apeluri de la Ivi.

O sun înapoi.

Ivi:-De ce nu răspunzi la telefon?

Eu:-Nu am văzut apelurile.

Ivi:-Pentru numele lui Dumnezeu, te-am sunat de 40 de ori.

Eu:-De fapt au fost 39.

Ivi:-În fine. Unde eşti?

Eu:-Mă duc acasă.

Ivi:-Bine, eu sunt acasă, te aştept.

Mai parcurg aproximativ 900 de metri şi ajung în fața casei. Parcul este aproape de casa mea, de ce nu l-am observat până acum?

Împing uşa, nu se deschide. Caut cheia sub preş, nu e. O sun pe Ivi, nu răspunde. Azi s-au gândit toți să îşi bată joc de mine? Întâi Adam m-a amăgit, apoi şi-a găsit o iubită de miliarde de ori mai frumoasă decât mine, apoi nu pot să intru în casă.

Lovesc uşa cu toată forța, cu piciorul.
În această secundă simt cum explodez de nervi.
Şi peste astea, îmi mai este şi foame.
Mă aşez la baza copacului care se află în fața casei.
Este o salcie bătrână, dar care are o frumusețe aparte.
Crengile ei, parcă îmbătrânite de atâția ani, acum atârnă , formând umbră şi răcoare.
Un colțişor de Rai, mai pe scurt.

Surprinzător, chiar mă simt mai bine. Mai liniştită.

Îmi iau telefonul şi accesez Instagram-ul. Poza văzută mă distruge fizic şi psihic.
O poză cu ei doi, sărutându-se.
Aşa am ajuns? Să sufăru după un băiat, şi ca şi  cum nu era de ajuns, un băiat care este cel mai bun prieten al fratelui meu?
Oare aşa a fost şi mama? A suferit atât de mult, a plâns? Sau a fost mereu fata dură care se consuma pe interior?
Mama e o femeie independentă, care nu are nevoie de niciun bărbat să o întrețină. Tata, nu ştiu, nu am avut niciodată o legătură bună cu el.
Am fost mereu fata singuratică, şi asta mă făcea să am motive să plâng în pernă în fiecare seară.

Îmi pare rău că nu am mai postat, nu am o scuză, dar...
În fine, sper ca de acum să postez mai des.