Prinsă cu One Direction

13. "Totul o să fie bine..."

*Neverificat*

~Perspectiva lui Niall~

Simțeam cum toate lacrimile ce îmi cad pe obraji, mă sufocă, din ce în ce mai tare, cu fiecare lacrimă care îmi atingea obrazul, simțeam cum mi se taie respirația la gândul că sora mea ar putea avea grave probleme de sănătate. Niciodată nu a avut. Mereu era perfect sănătoasă în ciuda toturor bolilor pe care eu le-am avut. Răcea rar. Foarte rar. Era atât de puternică. Firea ei era. O ajuta foarte mult firea ei, să treacă peste orice.

De exemplu atunci când și-a rupt mana și avea de dat un examen. A fost puternic și a spus că va încerca să dea proba cu stânga dacă i se acordă mai mult timp. Și a reușit.

Sau atunci când tata a venit beat acasă și a bătut-o pe mama. Noi trebuia să ne ascundem pentru că dacă stăteam în calea lui sigur încasam bătaie. Ea, pur și simplu, s-a dus în fața lui și l-a calmat. A încercat să vorbească cu el, să il trezească din coma alcoolică. Deși și-a luat vreo 3 pălmi grele care i-au lasat urme, nu s-a lăsat. A fost puternică și curajoasă și a reușit.

Sau atunci cu Harry...a distrus-o. El cu adevărat a distrus-o. Știu cât de mult urăște trupa asta. Probabil ea nu și-a dat seama că știu, dar eu evident am realizat. E sora mea. Iar ce a făcut Harry nu a ajutat deloc. A făcut-o să se izoleze de noi. De mine și de ei. De fiecare dacă când veneam acasă cu unul dintre ei, îl saluta, folosea un zâmbet mic și fals, apoi disparea. Harry a distrus multe... Dar nu cred ca voi putea vreodată să trec cu vederea ce i-a făcut. Totuși ea a trecut. Am fost cel mai mare idiot că am lăsat-o cu el. Il știam pe Harry și pur și simplu trebuia să...

-Niall? mă trezi brusc Liam punându-mi mâna pe umăr. Ești bine?

-Mhm, am murmurat încet în ținându-mi fața în palme.

-Megan e trează, adică conștientă, zise pe un ton călduros mângâindu-mă părintește pe spate. Când am auzit ce a spus, prima reacție a fost să ma uit la el. Și, evident, el se sperie când îmi văzu fața, mai bine zis ochii, suta la suta injectați, foarte roșii, de la plâng.

-Nu ai auzit când a venit doctorul, așa-i? mă întrebă Louis care se așeză pe scaunul din stânga mea.

-Niall, tu ar trebui să mergi primul, zise Zayn umpic bâlbâindu-se, punându-și mâna la ceafă.

Așa am și făcut. Nu am mai așteptat să îmi spună cineva a doua oară că m-am și îndreptat spre ușă. Am bătut ușor în ușa și am intrat, afișând cel mai fericit zâmbet pe care l-aș putea oferi acum.

-Hei, șopti Megan zâmbindu-mi slab, dar călduros. Oh Megan, te-aș strânge în brațe și nu ți-aș mai da drumul.

-Ai terminat cu holbatul? mă întrebă zârând ușor, dar imediat își duse mâna la tâmplă în semn că a durut.

-Nu te forța, i-am șoptit îndreptându-mă spre parul ei, iar apoi m-am așezat pe scaunul de lângă. Ești ok?

-Da, mă simt bine, încercă să mă liniștească zâmbind blând. Am avut doar o hemoragie ușoară.

-Hemoragie?! tresar înfiorat. Ai nevoie de sânge? Mă duc să vorbesc cu doctorul pentru ați dona din al meu.

-Niall calmează-te! Mi-am spart capul, nu am fost împușcată în cap!

-Atunci de ce ai leșinat? o întreb încruntându-mă.

-Pentru că...impactul a fost dureros. Atâta tot, spuse bâlbâindu-se.

-Soph, șoptesc luând-o îngrijorat de mână. Spune-mi adevărul.

-M-am lovit exact deasupra cerebelului, Niall, oftă strângându-mi mâna. Doctorul a spus că sunt norocoasă. Încă un centimentru și puteam să mor.