Prinsă cu One Direction

23. Dragă Jurnalule

" Draga jurnalule,

Sau oricine va citi acest jurnal...intr-o zi...

De ce iti scriu? Sau de ce am inceput? Oamenii spun ca atunci cand scri te eliberezi de o povara. Daca e real. Atunci as scrie milioane de pagini. As putea scrie la infinit pagini pline cu ganduri, sentimente, stari, vise, cosmaruri...as putea sa imi scriu toata viata ce ma afunda pe zi ce trece in intuneric. 

Mereu mi s-a spus ca daca scri intr-un jurnal propriu te descarci emotional, iti lasi sentimentele sa se scurga nestingherite pe o bucata de hartie fara nici o valoare. Odata ce scri pe ea, eu cred ca incepe sa aiba valoare. Exact ca oamenii. Te nasti un simplu om, dar atunci cand traiesti, cand iti lasi amprenta undeva, incepi sa ai valoarea necesara in fata oamenilor, sa fi cineva. Tristetea, mania, furia, agresivitatea, nervozitatea, impulsivitatea, toate acestea imi dau tarcoale zilnic si totusi incerc sa le opresc, sa nu le las sa treaca de mine si sa ranesc persoanele la care tin, insa uneori pare imposibil. 

Uneori cred ca latura mea buna incepe sa dispara...

Cu ce folos? Pentru cine scriu? Cui i-ar pasa?

As minti daca as spune ca nimanui nu ii pasa de mine. Dar as minti daca as spune ca acele persoane imi arata asta.

Ma simt singura. Si simt cum innebunesc pe interior. Simt cum totul o ia razna.

Am scris peste 36 de melodii.

Mama spunea ca asta e modul meu de descarcare.

Dar doare. Muzica doare. Totul doare.

Inima. Corpul. Mintea. Sufletul. Totul.

Sunt confuza.

Sunt atat de confuza si ma simt atat de singura...

Nu stiu de ce plang, de ce sufar, de ce totul doare...

De ce ma simt asa?

Cred ca am nevoie de un psiholog... Sau mai bine de un psihiatru.

Doare sa sti ca esti diferit. Ca dintr-o simpla greseala, totul o ia razna.

Mama spune ca Dumnezeu imi da greutati pentru ca stie ca pot sa trec peste ele. Dar daca de data asta se inseala?

Mama spune ca sunt puternica. Mereu cand plangeam imi spune ca sunt puternica. Eu radeam si spuneam ca sunt slaba, nu puternica.

Apoi si ea radea. "Daca plangi nu inseamna ca esti o persoana slaba, inseamna ca ai fost puternica prea mult timp."

Se inseala.

Eu cred ca doar par puternica. Mereu am incercat sa fiu puternica. Poate asa par.

Dar sti? Oamenii sunt atat de diferiti fata de aparente.

La dracu.

Am 19 ani si sunt insarcinata! Cu gemeni? GEMENI!

Doi copii care meritau o mama, nu o copila, nu o amarata de adolescenta care traieste o viata haotica.

Liam crede ca sunt pregatita. Niall crede ca sunt cea mai puternica femeie pe care a vazut-o vreodata. Harry crede ca este cel mai umitor lucru din lume. Zayn crede ca Harry nu merita sa fie tata. Iar Louis crede ca vor fi baieti. Mie nu imi pasa ce sunt atata timp cat sunt sanatosi. Deja stiu ca ii voi iubi mai mult decat orice.

Fiecare spune cate ceva, dar niciunul nu a spus cat de mult ii va iubi, cat de mult vor sa ii tina in brate, cat de mult vor sa ii pupe pe nasuc si sa le cante pana adorm la pieptul tau. Nimeni nu mi-a spus nimic despre asta. Despre dragoste, sanatate, fericire sau despre alte lucruri dulci si dragastoase ce tin de cresterea unor copii. Eu sunt singura care simte asta? Durerea asta ca ei sunt acolo si eu aici. Doar eu simt ca mor cand ma gandesc ca mai sunt 6 luni pana ii voi tine in brate? Doar pe mine ma doare? Doar pe mine ma doare gandul ca s-ar putea sa aiba probleme? Doamne fereste. Doar pe mine ma doare gandul ca ei nu stiu cat de mult ii iubeste mamica lor iresponsabila si copilaroasa?