You'll always be my only „what if".
După zece ani încă îl mai iubește cu aceeași pasiune, dar acum îl și urăște cu aceeași intensitate.
Frică, spaimă, groază, panică, furie, mânie și disperare - emoții care o copleșesc de fiecare dată...
Am obosit. Nu mai pot minți că sunt bine și nici nu mai vreau să încerc să fiu. Mi-a ajuns! Nu mă mai recunosc în oglindă, nu știu în ce m-am transformat și pentru cine. Simt că am trecut prin toate cercurile Iadului și tot nu am învățat nimic; aceleași greșeli le repet, la nesfârșit.
Astăzi încep să-mi împachetez ultimii opt (aproape nouă) ani din viață și nu știu cum voi face să încapă în acele cutii de carton; nu știu cum să fac să las în urmă tot ce m-a durut și să iau cu mine doar clipele cu zâmbet. Ba chiar le-aș lăsa pe toate, bune și rele, și aș lua doar cărțile. Nu am nevoie decât de cuvinte și de poveștile altora — a mea simt că mă sufocă, mă torturează până când nu va mai rămâne nicio parte din mine nevătămată.
Sunt perfect defectă și, deși ar trebui să-mi fie mai ușor, nu reușesc să mă obișnuiesc, nu pot să înțeleg cum de nu învăț nimic și ajung iar și iar în același punct: în beznă, cu dinții clănțănindu-mi de frig și frică. Vreau doar o clipă de liniște, o clipă in care să nu mai simt căderea, să nu mă mai tem de lovitura finală și să nu-mi mai urle gândurile. Am asurzit.
Simt cum se reconstruiește fortăreața din jurul inimii mele și de această dată sper ca zidurile să fie impenetrabile. O nouă lovitură, acum sau peste ani, ar fi prea mult, chiar și pentru mine. Nu văd cum aș putea rămâne în toate mințile.
Acum aș fi în stare să te iau de mână și las totul în urmă, să plecăm in lumea largă și să ne pierdem urmele.
Nu știu cum să trec peste aziși mă tem de ce-mi va aduce ziua de mâine.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
