18 ... și nu e timp de pierdut

*Capitolul 23*

    Vineri, 13 martie - a nouasprezecea aniversare a zilei de naştere a Kathiei. Mi-au trecut prin minte amintiri despre trecutele petreceri. Nicio sticlă goală de Cola şi nicio pungă de cartofi prăjiţi nu mai zăceau risipite prin cameră în acest an. Un mic buchet de flori a venit de la Dave şi Ethel Wallis, în amintirea zilei de naştere a Kathiei.
    Deşi trecuseră deja şase luni de la accident, durerea era încă însoţitoarea mea permanentă; cu toate că am trăit multe minuni şi am experimentat pacea şi harul lui Dumnezeu, această zi a adus totuşi durere.
    Căci aceasta era ziua fiicei mele; în urmă cu nouăsprezece ani îi dădusem viaţă.
    Seara am vizitat-o pe mama mea la cină. Şi vărul meu îşi avea ziua de naştere, şi m-am întrebat dacă o să pot rosti urarea "felicitări din inimă" fără să izbucnesc în lacrimi. Înainte cu optsprezece ani el îi dăruise Kathiei de prima ei aniversare un medalion - fetei care avea aceeaşi zi de naştere ca şi el.
    Amintirea acestei seri mi-a arătat încă o dată cât de repede poate trece viaţa. Fratele meu Leo urma să mai trăiască numai nouă luni; marele, puternicul meu frate avusese parte de o moarte bruscă, neaşteptată. El urma să poată saluta curând în cer pe Domnul lui, dar şi pe tatăl, pe fratele lui mai mic şi pe nepoata lui.
    Şi numai după o lună de la îngroparea fratelui meu, a murit prietenul Kathiei, Jim - Jim "cel deosebit" - într-un accident de maşină. Când am stat la înmormântarea lui în biserică în spate, mi-am amintit că el a plâns neînfricat când a ajutat la ducerea sicriului Kathiei. Mă gândeam și la clipele când arunca pietricele în geamul Kathiei şi avea cu ea convorbiri lungi, la ore târzii. La mormântul ei a spus el odinioară: "Am învăţat atât de mult de la Kathi".
    Încă o dată au dus Glen, Tom şi Jon un sicriu şi l-au depus într-un mormânt proaspăt săpat.
    - "Domnul recoltează", a spus Glen încet.
    La un an după accident, în septembrie, am plecat cu Ethel Wallis, Steve Quatro, Ethel Emily Wallis şi Debby la cimitir, ca să depunem flori pe cele trei morminte. Când am ajuns, şedeau acolo două fete tinere; ele merseseră cu Kathi la şcoală.
    - "Dacă n-ar fi fost Kathi", a spus Mary-Ann în timpul convorbirii, "nu L-aş avea acum pe Salvatorul meu".
    Paznicul cimitirului, care stătea în apropierea noastră, a vrut să ne întrebe ceva într-o engleză stricată, cu accentul limbii lui materne spaniole. Ethel Emily, care fusese pe vremuri misionară în Mexic, s-a dus ca să vorbească cu el.
    - "El voia să ştie", ne-a spus Ethel, "ce este cu cele trei morminte. El spunea că din ziua înmormântării fusese totdeauna acolo şi că aproape zilnic a venit câte cineva ca să depună flori sau ca să se roage acolo. El ar dori mult ca să stie istoria care este legată de cele trei morminte". Şi Ethel i-a povestit istoria cu Kathi, Mike şi John.
    Astfel, ziua de care mă temusem s-a preschimbat într-o binecuvântare vindecătoare.
    A venit al doilea Crăciun fără Kathi, şi Domnul a umplut inimile noastre cu dragoste şi bucurie. Tom ne-a sunat şi ne-a urat: "Sărbători fericite". Bev a trecut pe la noi ca să ne aducă un mimunat buchet de flori, şi am discutat despre Domnul nostru credincios. Ea creştea permanent în credinţă şi-L mărturisea pe Isus în Colegiu şi prietenilor ei. Iar Debby, care lucra acum în marină și tocmai avea concediu, a petrecut întreaga seară de Crăciun cu noi.
    - "Aş vrea să devin misionară", mi-a spus ea, când şedeam singure în sufragerie.
    Ochii mi s-au umplut de lacrimi de bucurie când m-am gândit la încurcata, descurajata Debby care a venit la noi după înmormântarea Kathiei şi şi-a golit inima - o fată care încercase totul ca să afle pacea, şi a găsit-o în cele din urmă la Însuşi Prinţul Păcii. Ochii mei se îndreptau tot mereu spre tabloul zâmbitor al Kathiei de pe perete.
    "Aş vrea să câştig lumea", spusese ea, "nu e timp de pierdut". Ea câştigase lumea, lumea în care o pusese Dumnezeu - lumea adolescenţilor. Lumea lui Bev, Felicia, Sharon, Hope, Debby, Steve, Jonie, Jim, Glen şi a multor altora. O văd adesea aşa - cu părul ei lung fluturând în vânt, cu picioarele goale şi cu blugi - pe nepăsătoarea şi zâmbitoarea Kathi a noastră, Kathi care şoptise sincer: "Aş fi eu gata să mor, dacă aceasta ar aduce pe prietenii mei la Hristos".
    Văd micul Mustang roşu, care merge curajos pe şoselele montane, încărcat cu patru tineri care râd, cântă, discută, se roagă şi făuresc planuri - şi într-o clipă foarte scurtă sunt toţi, înafară de unul, acasă.
    Acasă pentru toată veşnicia.