18 ... și nu e timp de pierdut

*Capitolul 20*

    Dragă doamnă Johnson!
    Știu că mulţi oameni din tabăra noastră de misiune v-au scris. Şi eu aş vrea să-mi prezint condoleanţele pentru moartea fiicei dvs. Ce minunat este totuşi că noi, în ciuda tuturor, ne putem bucura de căile pe care le alege Domnul, şi că El e glorificat prin moartea copiilor Săi.
    Vă scriu de fapt întrucât voiam să vă spun ce lucruri bune mi-a povestit Kathi despre dvs. şi soţul dvs. şi cât de mult v-a iubit. În prima seară în tabără, Kathi mi-a povestit că s-a mutat împreună cu Felicia. Întrucât ştiu că aproape s-ar prăbuşi lumea peste părinţii mei dacă mi-aş căuta o locuinţă, am întrebat-o cum au reacţionat părinţii ei la aceasta. Plină de mândrie mi-a povestit despre grijile pe care şi le-au făcut din pricina mutării, dar spunea ca i-aţi respectat hotărârea şi i-aţi îngăduit să se mute. Mi-a povestit adesea şi cât de înţelegători ați fost cu alte ocazii.
    Într-o seară când vorbeam despre educaţia copiilor, Kathi spunea că e fericită că a fost educată aşa. Ea simţea că fusese călăuzită şi învăţată, şi că fusese crescută în cea mai mare dragoste şi convingere creştină solidă de către dvs. Mi-a povestit de asemenea cât îi iubea pe fraţii ei, şi ce plăcere îi facuse să stea în cort cu ei. Kathi vorbea adesea despre părinţii ei, şi o făcea mereu cu mare atenţie şi cu dragoste profundă. Era o fată minunată, şi sunt sigură că sunteţi mândri de a fi părinţii ei.
    Mă rog ca această scrisoare să fie pentru dvs. o mângâiere.
    N-am cunoscut niciodată pe cea care mi-a adresat această scrisoare, dar a fost cu adevărat o mângâiere pentru mine în zilele care au urmat după înmormântare. Au sosit și multe alte scrisori şi cărţi poştale în care se vorbea despre credinţa Kathiei în Hristos şi despre serviabilitatea ei, şi n-au lipsit niciodată câteva cuvinte despre dragostea ei adevărată pentru Domnul şi despre firea ei veselă.
    La o săptămână după înmormântare luam cina cu câţiva prieteni, când a sunat telefonul, şi Valeria, tovarăşa de cameră a Kathiei în tabără, vorbea din îndepărtatul Seattle. Ea mi-a povestit despre ultimile zile ale Kathiei şi despre bucuria ei de a-şi preda viaţa în întregime lui Dumnezeu. "În seara de joi am mers înpreună la un serviciu religios", spunea ea, "şi misionarul a vorbit despre moarte. Pe când ne întorceam în cameră, i-am spus Kathiei: 'Ştii, aş fi gata să mor dacă tatăl meu L-ar primi prin aceasta pe Hristos'. Kathi s-a oprit brusc, ca şi cum ar fi străfulgerat-o un gând. Puteam să văd că se gândea foarte concentrată. Apoi a spus blând: 'Da, şi eu aş fi gata să mor dacă Felicia şi prietenii mei L-ar cunoaşte pe Mântuitorul meu'.
    În noaptea următoare, Kathi a avut un coşmar şi s-a trezit cu un strigăt: 'Era aşa de întuneric şi nu puteam găsi uşa', spunea ea. 'Mi-e teamă că se va întâmpla ceva'. Dimineaţă i-a povestit lui Dave, Mike şi John despre visul ei. Ei s-au aşezat sub un copac, şi Dave a citit Psalmul 27: "Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este puterea vieţii mele; de cine să-mi fie frică?" Apoi s-au rugat ca Dumnezeu să-i poată folosi deplin spre gloria Sa, fie în viaţă, fie în moarte.
    Când Kathi s-a întors în camera ei, faţa ei strălucea. 'Acum mi-am predat întreaga viaţă lui Isus', a spus ea".
    Când am pus receptorul la loc în furcă, n-am putut să fac altceva decât să trimit o rugăciune de mulţumire sus la minunatul nostru Domn. "N-a fost accident", am spus eu când m-am aşezat din nou la masă. "Dumnezeu a luat la Sine pe copii noştri. Ea Şi-a întins pur si simplu mâna şi i-a luat".
    În ziua următoare, Vern şi cu mine am plecat la clinica UCLA ca să vizităm pe Dave. El era pe lista de aşteptare pentru operaţii plastice şi urma curând să-i vină rândul. Când am intrat în salon, de abia puteam crede ce vedeam. Faţa lui umflată era aproape de nerecunoscut, iar braţul lui era în gips.
    A încercat să se ridice din pat. "Doamnă Johnson", putea greu să vorbească, întrucât maxilarele lui erau ţinute numai cu nişte cuie, "aş vrea să vă sărut". M-am aplecat ca să ating cu buzele mele faţă lui Dave, iar pe obrajii lui au căzut lacrimi.
    Dave urma să vorbească încă mai multe săptămâni cu maxilarele prinse cu cuie, să suporte multe operaţii plastice şi dureri mari, dar lunile următoare urmau şi să ducă la un timp de maturizare spirituală pentru el. Pacea lui Dumnezeu era peste el; Dave îşi dăduse viaţa cu totul în mâna Domnului.
    - "Trebuie să continui de unde s-au oprit ei. Noi pur şi simplu nu vedem cât de atotputernic este Dumnezeu. Întrebarea nu este, de ce i-a luat Dumnezeu, ci de ce m-a lăsat pe mine să trăiesc?"
    Cercul mergea încet, dar sigur, mai departe. Într-o sâmbătă, a bătut cineva la uşă, şi afară stătea încântătoarea şi blonda Debby, una din prietenele Kathiei, pe care o cunoşteam doar superficial.
    - "Ştiţi ceea ce tocmai am făcut?" plângea ea cu suspine. "Am mers la cimitir, m-am aşezat pe mormântul Kathiei şi mi-am predat inima lui Isus".
    Plângând, mi-a povestit că în liceu Kathi fusese deosebit de prietenoasă cu ea.
    În următoarele săptămâni am învăţat s-o cunosc şi s-o iubesc pe Debby, căci venea des în adunarea noastră şi la noi acasă. Dar inima mea a fost adânc atinsă când după câteva luni am primit o scrisoare de la ea, în care erau următoare cuvinte:
    "Aş vrea să vă mulţumesc pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine. Vă rog să mă ajutaţi să pun ordine în lucrurile din viaţa mea, în, care până acum nu am corespuns. Hristos vrea ca eu să-L urmez cu toată fiinţa mea".
    Şi Sharon şi Hope au început să-şi mărturisească credinţa lor în Hristos.
    Dar curând ultimele mele îndoieli au fost risipite în privinţa faptului dacă Dumnezeu îi alesese pe Kathi, Mike şi John pentru o misiune specială. Anume, am făcut cunoştinţă cu Bev şi cu povestea ei neobişnuită.